Maybe it's time for miracles





          Să presupunem printr-un absurd… nu foarte absurd că mâine mori. Te calcă maşina. Nu te mai trezeşti din somn. Te prăbuşeşti cu liftul. O grămadă de posibilităţi. Care ar fi ultimul lucru pe care l-ai face înainte, dacă ai ştii că o să mori? E chestie de câteva minute, maxim 5. Nu zile, nu săptămâni, nu ani. Euforia de moment, atunci pe loc.

  • - Eşti în lift cu băiatul/fata pe care îl/o placi din copilărie, dar niciodată nu ai avut curaj să-i mărturiseşti asta. Se presupune că liftul se prăbuşeşte. Ai sări la gâtul lui/ei şi l-ai strânge/ai strânge-o puternic în braţe, nu numai fiindcă ţi-e frică…? :) Eşti pe moarte, ce mai ai de pierdut?! 

  • - Indiferenţa pentru bătrânelul vesel şi totdeauna cu chef de vorbă, pe care-l întâlneşti în fiecare dimineaţă în autobuz, dar căruia nu i-ai spus niciodată “Mulţumesc!” pentru că îţi începe ziua cu un zâmbet, ar dispărea dacă ai ştii că mâine nu mai trăieşti?

  • - Colegului nerăbdător să te vadă după mult timp, i-ai spune cât ţi-a lipsit afecţiunea lui? 

  • - Doamnei care îşi duce copilul la grădiniţă în fiecare dimineaţă (dar care a avut grijă de fiecare detaliu în parte, îl strânge puternic în braţe înainte să-şi ia rămas bun de la el, i se citeşte în ochi dragostea de mamă şi totuşi, cu atâtea griji pe cap, n-a omis să îşi asorteze şi astăzi eşarfa cu starea de spirit, şi care încă mai întoarce privirile triste ale trecătorilor), i-ai spune fără să te gândeşti cum ar reacţiona, cât de mult o apreciezi pentru grija de zi cu zi pe care şi-o poartă ei şi copilului?

  • - Pe bunul prieten care a uitat să-ţi spună “La mulţi ani!” şi a alergat într-un suflet să ajungă la tine, l-ai strânge în braţe să-i spui cât de mult îl iubeşti şi să-i mulţumeşti că e alături de tine orice ar fi?
          Situaţiile sunt infinite. Am dat doar câteva exemple care mi-au venit în minte. Mi se pare însă foarte trist faptul că avem nevoie de un sfârşit pentru a spune sincer ce avem în suflet. Ideea de moarte se contopeşte cu ideea de evoluţie. Eu văd evoluţia ca pe o întoarcere la “eul iniţial”, o reamintire a acelui cineva care am fost odată, demult, dar pe care l-am dat deoparte din fiinţa proprie. Alţii asociază evoluţia cu depăşirea treptată a etapelor, fără a reţine însă esenţa din fiecare. Pierderea esenţialului o transformă în involuţie. Este destul de uşor a involua prin evoluţie, mai ales când punem chestiile materiale pe primul plan în viaţă, uitând ce e cu adevărat important. Eul devine acea improvizaţie imaginară plină de mister, capabilă să impresioneze pe alţii, dar cel mai adesea falsă. Personalitatea dominantă se desprinde numai prin capacitatea de cunoaştere a sinelui. Atunci când minciuna, ipocrizia şi falsitatea din noi vor avea un sfârşit, abia atunci se poate spune că am evoluat. Că am trecut mai departe, dar mai ales că am realizat importanţa unui sfârşit.
          Ceea ce încerc să susţin aici se raportează la necesitatea unui sfârşit în orice lucru. Ne naştem şi murim. E firesc. Nemurirea este acel lucru la care visează oricine. Ca şi la tinereţea veşnică, însă…chiar nu e suficientă o anumită perioadă stabilită dinainte, cu un început şi un sfârşit? De ce să existe veşnicul şi de ce să trăim pentru totdeauna? Analizând, vei constata că e de-ajuns o singură viaţă să faci tot ce ţi-ai propus. E timp pentru toate. Va veni o vreme când te vei sătura şi de bani, şi de lux. Va veni o vreme când se presupune că le-ai avea pe toate. Şi atunci, la ce bună nemurirea? Oamenilor le este suficient mai puţin de o viaţă ca să uite de ei. 
          Sunt capabili de atât de multe lucruri, au realizat atât de multe până în prezent, încât mă întreb ce oare vor mai descoperi în viitor? Involuţie? Asta e soluţia? Să ne întoarcem acolo unde a început totul. Să ştergem cu buretele tehnologia asta care ne-a dat peste cap, care ne-a făcut să uităm de noi. Să căutam ce era bun în inimile noastre, astfel încât să dăm la o parte sentimente ca ura, invidia, mândria, egoismul, minciuna, trădarea.
          Un sfârşit în orice ar putea fi considerat un miracol. Recent, am vizionat mult aşteptata capodoperă a lui Roland Emmerich, “2012”. De ce a fost făcut acest film? Ca multe altele legate de apocalipsă şi de sfârşitul lumii, încearcă să ne deschidă ochii în faţa unui eventual sfârşit al întregii omeniri. Din punct de vedere al efectelor speciale, filmul este realizat într-o manieră cam dură, întocmai pentru a ne pune pe gânduri. Suntem capabili de a ne confrunta cu un sfârşit de asemenea proporţii? Să se termine tot. Se pune punct. Şi la ce bun să luăm totul de la început, dacă lecţia pe care ne-o dă sfârşitul ne lasă doar şocaţi de dispariţia rasei umane, intră pe-o ureche şi iese pe alta, iar morala nu schimbă cu nimic mentalitatea?
          În orice istorioară stupidă auzită în copilărie, în orice film, orice constrângere patetică la viaţă, ne este prezentată posibilitatea de a avea o a doua şansă. Exemplul cel mai concret vine din Biblie. Omului i s-a dat posibilitatea de a veni pe Pământ, după ce fusese izgonit din grădina Raiului. Dar dacă bunătatea lui Dumnezeu ar fi cunoscut totuşi limite? Intregul Său plan măreţ nu ar fi avut când să înceapă, omul ar fi plătit pentru greşeala făcută şi nici vorbă de a doua şansă. Nici până acum nu ştiu dacă izgonirea primilor oameni din Rai şi “şansa” de a-i trimite să trăiască în afara Raiului a fost ca o a doua şansă sau ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. 
          Mulţi dintre cei pe care i-am întrebat ce ar regreta dacă mâine ar muri, mi-au răspuns că sunt destule lucruri pe care nu le-au făcut în viaţă şi că le-ar părea rău să nu încerce măcar unul din ele, în ultima clipă rămasă. Alţii, dimpotrivă, s-au arătat mai interesaţi de ceea ce au făcut, şi mi-au mărturisit că dacă mâine ar muri, şi-ar “sărbători” sfârşitul cu ceea ce i-au făcut fericiţi pe parcursul vieţii lor. Mulţi au avut aptitudini extraordinare; însă fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca nişte morţi şi au sfârşit prin a fi îngropaţi în inactivitatea lor. Auzim foarte des “Trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”. Dacă toţi ar respecta zicala asta, în lume s-ar declanşa un haos de nedescris. Ar fi coadă la bungee-jumping şi avioanele pentru paraşutişti nu ar face faţă numărului mare de doritori gata să simtă adrenalina pe propria piele. Treaba ar sta mult mai bine pentru cei care îşi aşteaptă zi de zi sfârşitul, convinşi de existenţa certă a unuia şi de faptul că Dumnezeu le-a ascultat şi lor ruga până la urmă. Pe de altă parte, dezamăgirea lor uriaşă ar fi că nimeni n-ar plânge după ei (şi asta nu i-ar face să se simtă importanţi, aşa cum sperau), din moment ce sfârşitul ar veni pentru toţi.
          Văd un miracol în orice sfârşit, pentru că sfârşitul ne-ar face să înţelegem ce e cu adevărat important. Un sfârsit nu înseamnă neapărat o nenorocire, un dezastru. Şi nu în toate cazurile – un nou început. Sfârşitul nu e moarte, ci viaţă. Nu-i întuneric, ci lumină. Poate printr-un sfârşit, vom descoperi lumina ce încă sălăşluieşte în inimile noastre şi ne vom aminti cine am uitat că am fost, ce am uitat că am trăit şi pe cine am uitat să mai uităm...
          În sfârşit mă cunosc pe mine însămi. Din păcate, nu pot să exclam: "Incântată de cunoştinţă!"

Pentru ce trăiesc?



          După un timp îndelungat în care nu am mai scris nimic şi în care am “contemplat”, ca de obicei, la toate prostiile lumii, am dat peste o problemă cu care majoritatea se confruntă, şi anume: pentru ce trăiesc?
          Fiecare ajunge la un moment dat în viaţă să-şi pună această întrebare. Cauzele inevitabile, fericite sau nefericite, experienţa acumulată sau pur şi simplu ideea de singurătate, rutina cea de toate zilele, stresul…toate ne afectează mai mult sau mai puţin şi puţini sunt aceia care ştiu să trăiască şi să preţuiască viaţa exact aşa cum este ea. Lucrurile mărunte ne fac viaţa mai frumoasă. De aceea, m-am gândit să fac o listă cu toate acele lucruri pentru care trăiesc, care îmi completează viaţa şi implicit personalitatea. Ordinea este aleatoare.
          Trăiesc pentru:
- weekend-uri [pentru că nimic nu se compară cu o pauză de 2 sau chiar 3 zile minunate după o întreagă săptămână de stres]
- muzică [pentru că o consider cea mai simplă metodă de a transmite ceva; pentru că muzica înseamnă sentiment]
- sport [pentru că detest graşii şi pe cei care nu au niciun fel de activitate fizică]
- petreceri [pentru că dansul liber, muzica buna şi un pahar în mână înseamnă Fericire]
- desenele în creion [ pentru că sunt un alt mijloc de a-ţi exprima frustrările. De ce neaparat în creion? Am frustrări fără culoare :P]
- cafeaua de dimineaţă [pentru că face parte din ciclul “Mulţi spun că sunt perfect, dar am nevoie de tine căci altfel sunt defect”]
- jeleuri [pentru că au o consistenţă funny şi nu se compară cu nimic altceva]
- romantism [pentru că pe mine încă mă fascinează flutureii în stomac, florile, bileţelele de dragoste şi plimbările în care ne ţinem de mână]
- mare [pentru că marea inspiră atât de multe; marea te spală; marea este iubire]
- vară [pentru că vara e cald şi soare; şi ziua e mai lungă; şi nu ai cum să te plictiseşti]
- băuturile alcoolice [pentru că creează o stare de fericire incomparabilă; pentru că simţi că pluteşti pe un nor, de preferat al nouă-lea; pentru că te ajută să uiţi şi să depăşeşti unele probleme]
- arta abstractă [pentru că e de neînţeles; pentru că tot ce stârneşte este râsul involuntar, ucigător; pentru că oricine ar putea-o înţelege, deşi se împiedică de complexitatea din spatele banalului]
- plimbările cu bicicleta [pentru că senzaţia de viteză+libertate e mult mai tare pe bicicletă; pentru muştele din ochi şi frânele pe nisip; şi nu în ultimul rând pentru ecologie]
- prieteni [pentru că deşi greşesc, tot aproape sunt; pentru că mă fac să râd atunci când plâng; pentru că e bine atunci când ştii că cineva îţi este aproape; pentru că…îi iubesc pur şi simplu]
- victorie [pentru că nu-mi place să pierd; e mai grozav să câştigi]
- poezie [pentru că în locul discuţiilor simple prefer subtilitatea în versuri]
- internet [pentru că sunt dependentă; pentru că oferă ceva de preţ: informaţie]
- fotografie [pentru că ceea ce gândul nu pricepe, pricepe ochiul; pentru că viaţa, culorile, imaginea învie imaginaţia oricui]
- filme [pentru că am ce învăţa uneori, din ele; pentru că m-aş putea identifica oricând cu personajul principal; pentru că în orice film este o poveste de viaţă]
- îngheţată [pentru că sunt una din numeroasele persoane care pur şi simplu adoră îngheţata; pentru că îmi aminteşte de copilărie]
- bine şi rău [pentru că nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi; pentru că aş putea la fel de bine să fac un bine, dar e mai distractiv să fac un rău]
- karaoke [pentru că deşi nu am voce, îmi provoacă o stare de bucurie]
- bani [pentru că în prezent ei sunt calea, adevărul şi viaţa; pentru că nu contează ce gândeşti sau simţi, contează doar să ai bani]
- paranormal [pentru că eu cred în OZN-uri, monştri, fantome, demoni, vârcolaci şi toate cele; pentru că e mai interesant să crezi în ceea ce nu vezi]
- înălţatul zmeului [pentru că îmi aduce aminte de copilărie; pentru că e singura chestie asupra căreia crezi că ai controlul când eşti copil; pentru că e curios să vezi cât de sus poate ajunge]
- ploaie [pentru că mă linişteşte; pentru că mă inspiră; pentru că ploaia e ca un prieten căruia poţi să-i spui orice şi iartă orice]
- purtarea prostească de copil [pentru că mulţi vor să scape de ea cât mai repede posibil; pentru că îmi oferă încredere şi sprijin din partea celorlalţi; pentru că îmi aminteşte de copilărie]
- somn [pentru că ador să lenevesc în pat muuult; şi pentru că întotdeauna mă întreb ce visez data viitoare]
- cumpărături [pentru că îmi place să cheltui banii pe orice prostioară, fie ea utilă sau nu, dar care îmi aduce un strop de fericire ştiind că e a mea]
- răzbunare [pentru că orice lucru se plăteşte în viaţă; pentru că e dulce; pentru că recent mi-am găsit "Lista cu oameni de ucis” :))]
- câini [pentru că prietenia lor e necondiţionată; pentru că sunt pufoşi şi drăguţi]
- umor [pentru că umorul nu este o stare de spirit, ci un fel de a privi lumea]
- mine [pentru că sunt o piesă simplă a unui plan măreţ; pentru că nu are importanţă dacă contez, important e că fac parte din această lume; pentru că fără mine nu sunt eu]

P.S.: Ştiu, nu e indicat să scrii pe blog chestii personale, dar acest articol a fost scris pentru a vă deschide ochii şi inima. M-aş bucura tare mult dacă fiecare ar lăsa în comentariu minim 2-3 lucruri pentru care trăieşte. Când simţi că totul se duce de râpă, adu-ţi aminte că sunt atâtea lucruri pentru care trăieşti. E rândul tău să spui…
Tu pentru ce trăieşti?


Adio!...





Vorbele mă lasă rece şi devin integru.
Poate mă-ncălzeau odată...
Viaţa mea opacă rămâne luminată
De un soare negru.

Fericire,...pasă proastă!
Cum şi cine-o ştie?!
Ştiu s-o scrie pe hârtie,
Nu s-o şi trăiască.

Văd suflete, nu feţe,
Sunt ameţit, pierdut, năuc;
Nu-s sigur dacă am băut,
Sunt doar beat de tristeţe.

Stau nemişcat, lacrimi îmi cad şi mie,
Petale negre îmi aruncă pe sicriu;
Sunt mort...aşa mi-a fost să fiu,
Nu vreau să plâng, nu vreau ca ei să ştie...

Suflet




Suflet rece şi închis,
Cu trăiri legate-n lanţuri,
Vise-ntemeiate-n dansuri,
Prăbuşite în abis.

Optimiste gânduri negre,
Pesimiste visuri gri,
Toată lumea i le vede –
Nimeni nu le poate şti...

O tristeţe bine-ascunsă,
Inimă suflată-n smalţ,
O poveste parcă spusă
Cu un rece zâmbet fals.

Cu-n condei numit speranţă
Niciodată nu a scris;
Poate că întreaga viaţă
O considera un vis.

Ca o umbră sta în lume,
Ca o umbră a trăit;
Nu avea nimic a spune,
Ca o umbră a murit...

Fum





Visuri gri, purtări albastre,
Gânduri verzi şi negre astre,
Indigo trăiri de humă,
Peste toate fum se-adună...

Peste toate fum se lasă...
Peste steaua cea albastră,
Peste calea de argint,
Peste anii ce nu mint.

Peste chipul violet
Lacrimi roşii curg încet;
Râs prea negru, zâmbet rece,
Peste toate fumul trece...

Furtună




Picături prea reci de ploaie
Cad din cer prea repede,
Liniştea e prea vioaie,
Ploaia cade-n ropote.

Ale vântului ecouri
Nici prea albe, nici prea negre
Rătăcesc solemn prin nouri
Sufletul să-mi sperie.

Prea mult calm, suspin prea rece,
Gânduri gri aiurea spuse;
Cu tristeţe ploaia trece
Peste vremurile-apuse.

Unii pleacă, alţii vin...
Îi uităm prea repede;
Liniştea-i un zgomot fin,
Ploaia cade-n ropote.

Azi mor




Ochii caută lumină,
Întunericul îl simt;
Aştept moartea ca să vină,
Să m-adoarmă c-un alint.

La ureche să-mi şoptească
Gândul ei cel mai stingher,
În curând să mă răpească
Îngeri coborâţi din cer.

Şi-ale morţii voci să sune
Peste lumea mea de gheaţă,
Dar la nimeni Ea nu spune
C-am trăit o falsă viaţă.

Să m-acopere cu flori
Arse, negre, de mătase,
Zborul lor să-mi dea fiori,
Şocuri inimii să lase.

Nu mi-e frică. E uşor.
“Se întunecă”, îmi spune;
Îngeri negri vin în zbor,
De azi te las...Adio, lume!

La fel...




Cuprins de teamă, umil, cu ochii mici
Te prăpădeşti încet, tot căutând răspuns,
Zilnic te-ntrebi dacă e bine-aici,
Dacă o viaţă ţi-e de-ajuns.

Ai obosit şi gânduri te-nconjoară,
Acelaşi răsărit, apusul e la fel,
În fiecare an e primăvară,
O altă stea se stinge de pe cer.

Tu ştii când ai venit. Dar de plecat când pleci?
Te ţii de-un fir de aţă neagră;
Ochii îi ţii deschişi şi mâinile-ţi sunt reci,
Dar steaua ta când o să cadă?

Odat-ai coborât, e rândul tău să urci,
Îi uiţi pe ei, acum îi laşi în urmă;
O să-ţi găsească loc prin sutele de cruci
Şi tot ce-ai fost o să devii: o umbră...

Visul




Alerg stingher pe calea timpului,
Fără să-mi pese de agonia visului;
Şi mă ciupesc cu a mea mână rece
Crezând că dacă mă trezesc, coşmarul trece.

Sunt prins în el, mă poartă peste tot,
Stau nemişcat, de parcă aş fi mort,
Neîndrăznind prea tare să clipesc;
Chiar dacă e coşmar, nu vreau să mă trezesc.

Eu ştiu că asta e o probă grea,
Pusă la cale de o făptură rea;
Diavolul mă-ndeamnă să aleg o cale,
Să dau frâu liber intenţiilor criminale.

Spun nu. Nu vreau să curgă sânge
Şi nu doresc să văd un înger care plânge.
Cobor umil privirea, cuţitul îl arunc –
Nu pot îngerul vieţii cu ură să-l străpung.

Din somn atunci trezindu-mă, eu brusc am înţeles;
De ce să aleg moartea, când ştiu că am un sens?
Călău n-am vrut să fiu, n-am vrut sânge să curgă,
Dar am privit coşmarul întreg ca pe o rugă.

De lume nu îmi pasă ce crede şi ce spune,
Căci ştiu că masca mea ascunde numai intenţii bune.
Şi chiar dac-a trecut şi a fost doar un vis
O şoaptă mă convinge că moartea am învins.
 

Moartea ţine cu cei drepţi




Azi nu te regăseşti în ce erai odată,
Imaginea de-atunci îţi pare mult schimbată,
Nu poţi să scapi de rău, dar poţi spera la bine,
A-mbătrânit şi Timpul odată cu tine…
Prieten vechi de-al tău, ar vrea să plece poate,
Destul de istovit să vindece pe toate.

Ciocnind cu Timpul în pahare de cristal,
Vorbiţi de-acele amintiri uitate în jurnal
De binele şi răul săvârşit de amândoi
Vă amăgeşte regretul dintr-o zi de joi.
Tu – enigmatic, jovial, din fire rece,
El – călător prin lume, ce uită să mai plece.

Cum picură tristeţe în vinul sângeriu
Îţi picură amar şi-n sufletul pustiu.
Deplângi anost momentul când va pleca departe,
Când ştii că cel mai mult ţi-e frică de singurătate.
Ai vrea să vină Moartea să-ţi ţină de urât,
Să-ţi poarte gândul sobru către Necunoscut.

Dar Moartea nu-i salvare, ci aspra ta sentinţă,
Nu poate vindeca, aşa cum crezi de cuviinţă.
Ucis de singurătate, degeaba o aştepţi,
Căci Moartea n-o să vină, ea ţine cu cei drepţi.
Continuă să speri!”, un înger ţi-a şoptit,
Trecutul e gravat în piatră, iar viitorul în nisip.

E timp şi de regrete, e timp şi de minciuni,
E timp de bunătate, de iertare, de minuni.
E trist să uiţi de tine, dar e mai trist să uiţi
Că ai timp pentru toate, şi inimă s-asculţi.

Nu ai motiv să plângi, căci mereu aţi fost doi:
Doar tu şi vinul roşu, în ziua ta de joi.
Şi de te-ntreabă cineva de ziua dinainte,
Prefă-te că eşti fericit şi spune:
E doar o zi de care nu-mi aduc aminte…


I don't believe I'd love somebody just to pass the time...



          Înainte de toate, scriu acest articol la rugămintea unei prietene care mă tot bate la cap să mai aduc în discuţie şi lucrurile bune, nu numai crimele şi întâmplările negative. Eu nu obişnuiesc să scriu despre lucruri siropoase, însă…trebuia s-o facă cineva şi pe-asta. Experienţa este cea mai bună inspiraţie. Ce faci însă când nu ai aşa ceva?...
          Dragostea…are zeci, poate chiar sute de definiţii menite să potolească setea de cunoaştere a neexperimentaţilor, să-i pună pe gânduri pe cei deja cuprinşi de ea şi să aline durerea celor părăsiţi de iubire. Întotdeauna am fost de părere că dragostea nu se poate limita la una sau mai multe fraze. Nu poate fi încadrată în categoria “Lucruri de explicat”. Degeaba au tot încercat marii filozofi, de-a lungul timpului, să răspundă la întrebarea: “Ce este dragostea?”, n-au reuşit decât să aşeze cuvintele în propoziţii, să le răstălmăcească – doar, doar vor putea găsi o definiţie completă. Dragostea nu se descrie. Se simte. Sau se simţea, odată…
          Cum rezolvăm problema cu dragostea, azi? Încerc pe tot posibilul să adopt o atitudine optimistă în timp ce înşir aceste cuvinte. Oricât aş încerca, nu reuşesc. În zilele noastre, dragostea s-a dus de râpă, împreună cu alte sentimente nobile ce încolţeau în inimile tuturor, într-un trecut nu foarte îndepărtat. Lumea s-a schimbat prea mult. Sunt de părere că nu mai există dragoste ci, cum spune Bitză, doar senzaţie de ataşare, asociată unor bestii în călduri (nu-i pot numi oameni). Lumea asta a fost invadată de cocalari şi piţipoance. Mai nou, vechea reţetă (flori, bileţele, timiditate) a fost înlocuită cu “Ce faci pisy?”, după care tipa respectivă ajunge imediat “femeia boss-ului” (cu puţin noroc, dacă îi mai arată şi băiatu’ portofelul, următoarea cea mai apropiată locaţie de întâlnire va fi în pat). Ce baftă, aţi zice voi! Asta nu e dragoste…
          Ce s-a întâmplat cu romantismul? Foarte rar mai văd un băiat care ştie ce înseamnă romantism (în niciun caz maşină scumpă, cadouri şi haine de firmă). Am dezbătut problema asta în amănunt cu bunul meu prieten, R. şi chestia e că am ajuns la concluzii diferite. De ce nu mai există romantici – pentru că trăim într-o stare foarte avansată de confuzie. Mintea joacă feste. Inima, mai puţin. Ce vreau să spun e că nu mai există acea pasiune a iubirii, despre care toţi auzim în cărţi şi în filme. Şi la fel de mulţi încă visăm la o iubire ca-n poveşti. Cu toate ingredientele: ieşiri pe ascuns, răbdarea pe care n-o ai până îl/o vezi din nou, nebunia primului sărut, zâmbetul lui/ei, afecţiunea necondiţionată, “Te iubesc!”-ul sincer (care deja a devenit clişeu, majoritatea îl spun în ziua de azi mai des şi mai uşor decât “Mi-e foame” sau “Mi-e somn”), obiceiul copilăresc de a trimite bileţele de dragoste, veşnicii fluturei în stomac (aşa-mi place mie să-i numesc), atingeri care-ţi fac “pielea de găină” şi inima să bată atât de puternic, trandafiri roşii (ai grijă să nu-i oferi în faţa prietenilor, s-ar putea să te alegi cu răutăţi spuse pe tema asta), plimbări ţinându-vă de mână, priviri călduroase. Băieţii sunt mai puţin doritori de toate aceste lucruri, însă fetele… 
           R. spunea că toate chestiile romantice pe care ar trebui să le facă un băiat sunt atenuate de spiritul de turmă. Că un băiat evită să fie sensibil cu iubita lui de teamă că cei din anturaj îl vor lua în râs sau îl vor da afară din grupul lor. I-am spus că nu-l cred, doar pentru că nu am mai întâlnit de multă vreme pe cineva sensibil şi asta mă convinge că nu mai există aşa ceva. Sensibilitatea e o calitate de apreciat. Dacă voi, băieţi, aţi ţine cont măcar pe sfert de toate astea, atunci cred că aţi răspunde cu succes la întrebarea lui Mel Gibson (“Ce-şi doresc femeile?”).
          Da, cere multă răbdare şi bătaie de cap, dar dacă într-adevăr iubeşti pe cineva, încerci din tot sufletul să îl/o faci fericit/-ă. Unii dintre voi veţi spune că noi, fetele, avem mult prea multe pretenţii. Şi, mă rog, de ce n-am avea?? De ce să nu visăm la o iubire ca în filme? Oamenii sunt făcuţi pentru iubire. Oamenii vor să afle dragostea. Cred că e foarte greu să găseşti pe cineva, când la tot pasul eşti invadat/-ă de cocalari şi piţipoance. Tocmai de asta speri să găseşti iubirea, încă mai ai o fărâmă de speranţă care-ţi spune că undeva acolo, e cineva şi pentru tine. Simplitatea este încă un lucru desprins din filme. E cam greu să găseşti o persoană sensibilă, sinceră, frumoasă, sexy, devotată, să iubească animalele şi copiii, să te înţeleagă în orice situaţie….etc. Adică perfecţiunea. Poate fiindcă lumea a luat-o razna rău de tot, fiecare caută şi SPERĂ să găsească persoana perfectă.
          Dacă ce am zis mai sus arată că am o mentalitate demodată, aşa o fi! Sau poate că m-am săturat de aşa-zisele cupluri de îndrăgostiţi ce se salută cu “Bună, păpuşă!” şi “Ce bun eşti de la spate!” şi îşi iau limbile în gură pe la orice colţ de stradă. Asta numai iubire nu e! Şi ideea de a ieşi cu cineva doar pentru că te simţi singur/-ă e de-a dreptul stupidă. Mă gândeam să folosesc replica “Ia-ţi un câine!”, dar în cazul ăsta, “Ia-ţi o păpuşă gonflabilă!” Cum să stai cu cineva doar pentru că toţi amicii tăi au iubite, şi tu nu?! Asta chiar nu înţeleg, îmi pare rău.
          Dar dacă iubeşti, iubeşte sincer. Fă-ţi curaj şi spune-i ce simţi pentru el/ea. Dacă nu e o cauză pierdută, va aprecia asta. Nu uita că iubirea vine din adâncul inimii. Nu o căuta în citate sau în filme, nu vei afla ce înseamnă decât simţind iubirea. Şi mai interesant e că nu ai idee când, unde, sau cum te-a lovit. E simplu… Iubeşte!
          Orice Romeo are Julieta lui :)

Că aşa vreau Eu!



Partea mea Întunecată vă adresează cele ce urmează:

          Cel mai dificil lucru, înainte de a scrie pe blog, e să deschizi Word. Adică începutul. E cel mai important cum începi. De exemplu, nu poţi începe într-o manieră plictisitoare (aşa cum fac eu acum). Mai bine bagă un citat, apucă-te să-l rumegi, să despici firu’-n şase. Dar mai ales, dă-te mare că ştii ce a vrut să spună tipul care l-a născocit. Arată că-l înţelegi, în felul ăsta lumea o să te creadă şi pe tine filozof. Sau mai poţi începe printr-un clip funny, ciudat…şi să-l comentezi. Merge şi o melodie. Neapărat să nu depăşeşti 5 (hai, 6) fraze, că deja-l ia somnul pe cititor. Dacă eşti şi pe lângă subiect, te-ai scos…de tot din peisaj. Nu poţi scrie despre costume de baie, în ianuarie :| (Wtf?!) Foloseşte sintagme care să atragă. Evit-o pe cea mai des folosită – "p**a mea!" (da, ştiu, îmi cer scuze vouă, cei care mă citiţi, că am scris asta). Nu, Radu, prietene, nu e nicio aluzie! :) “Consumul excesiv de "p**a mea!" dăunează!" Nu ştiu cui, probabil ăstora mai sensibili. Neah, să nu le băgăm pe fete în categoria asta, unele dintre ele înjură chiar mai bine decât băieţii. 
          Cei care o folosesc au o părere greşită despre sintagma "p**a mea!". Vă spun şi de ce. Cred că impresionează! Această sforţare evazivă de a face cunoscută cantitatea de testosteron avută de fiecare blogger în parte NU e menită să vă facă mai duri! Şi nici nu contestă uşoara înclinaţie gay pe care unii dintre voi încercaţi să o ascundeţi. E doar aşa…o dovadă de frustrare. Nu impresionează cu nimic. Dacă puneţi "p**a mea!" în locul unui cuvânt uitat, n-are nimic, să zicem. Merge de vreo 2 ori. Dar nu să orbiteze ochii mei în timp ce-ţi citesc articolul presărat cu zeci de "p**a mea!". Dacă o foloseşti prea mult, înseamnă că stai prost cu memoria, frate! Sau cu vocabularul. Sau cu altceva. Nu ai nimic interesant de zis, nu zi! Te rog eu mult, blogger-ule, mai bine bagă-te la un CS în reţea sau dă-te mare hacker respectat pe forumuri (aşa ca Bahoy), decât să încarci blogosfera degeaba cu minunata şi prea-des-folosita "p**a mea!"!

          O regulă importantă, poate chiar cea mai importantă regulă (!) de care nimeni nu prea ţine cont: NU BĂGA CHESTII PERSONALE! Eu răsfoiesc zilnic blogosfera, şi pot spune că m-am saturat până peste cap de povestioare stupide, penibile, copilăroase, despre cum vă petreceţi voi timpul. Pfooaiii, exemplele sunt fără număăr! Că te trezeşti tu la 9; îţi duci boracu' la grădiniţă; faci duş; oops cazi pe scări; uiţi să plăteşti chiria, factura la mobil; ţi-a murit mâţa; ai spart enşpe mii de euro cu prietenii în club; ţi-ai luat sutien roşu şi prăjiturele pe timp de criză,din mall; te-ai băgat în nu-ştiu-ce asociaţie de binefacere; te-ai angajat; pleci la mare……………..ETC. Nu ne interesează! Exact. Ne doare în 14 de viaţa ta personală! Când o să înveţi şi tu, măi blogger-ule, că viaţa ta personală nu interesează pe absolut nimeni?? Aaa, te rog…nu mă lua cu “Da, dar eu scriu pe blog numai pentru cei apropiaţi”. Nu ţine. E tâmpită scuza. Ok, scuză-mă, m-a luat valul. 
          Ia-o mai uşor, blogger-ule! Pe bune, nu ne mai povesti despre tine. Încearcă şi tu să tratezi subiecte cotidiene, exprimă-ţi unica şi propria opinie, că de asta te citesc – să aflu ce părere ai, ce ascunde neuronul tău… Şi te mai rog ceva. Nu copia, măi omule, de la alţii! Sau măcar dacă o faci, precizează sursa!! Nu e vina lor că sunt mai buni ca tine, că au idei mai evoluate, concepţii mai interesante şi…de ce să îi furi? Dacă vezi că iese nimic în urma procesului de stoarcere a minţii, nu posta! Aşteaptă până se strâng cuvintele acolo, în al tău mic căpşor şi apoi pune-le frumos într-un articol care să nu dezamăgească. Să merite! Ţi-e teamă că “fanii” nu te vor mai citi? Că o să-ţi scadă numărul de vizualizări şi traficul cu X procente? Atunci îţi spun sincer: las-o baltă, dacă pentru asta ţi-ai făcut blog! Du-te la cules de căpşuni în Spania! Ştiu că unii dintre voi sunteţi pur şi simplu prea competitivi şi doriţi cu orice preţ să ajungeţi în top. Dar nu asta contează, măi fraţilor! Lăsaţi toate chestiile materiale, scrieţi pentru restul, dar mai ales pentru voi! Haideţi să nu facem un jurnal din blogosferă, în care fiecare are pagina sa!
          Acum, ăştia celebri… Tot mai multe vedete şi-au făcut blog. Bun, nu zic că asta strică. Dimpotrivă, fanii se bucură că pot afla noutăţi şi lucruri personale despre cei pe care-i admiră. (Simona Senzual nu se pune, fatăăă!) Am răsfoit şi eu blogurile câtorva vedete din România, pe ale celor mai consacrate. Cabral, Bendeac, Badea…etc. Dar cel mai bun îl consider tot pe Tudor Chirilă. Cuvintele lui te atrag, ideile-i sunt infinite. Cam atât, să nu se creadă că fac publicitate.
          Sunt mulţi bloggeri, păcat că, poate unii dintre ei – chiar buni – nu au fost descoperiţi. Dar nu are importanţă. Continuaţi să scrieţi. Ştiţi că o faceţi numai pentru voi :) În articolul ăsta am fost cam dură. Poate chiar am întrecut măsura, n-a fost tot latura aia specifică mie. Puţin îmi pasă! Nu-ţi place articolul, nu-ţi da cu părerea. Dacă tu crezi că ţi-ai pierdut 5 minute din viaţă citindu-l, n-ai decât să plângi. Fii sigur că o să mi se rupă…inima. 

          Mai ales voi, oh, preamăriţi Anonimi! Puteţi să mă scutiţi cu subtilitatea voastră zadarnică. În afara faptului că eu, ca blogger, îmi petrec cel puţin 2 ore din plictisitoarea mea viaţă scriind un articol (bun, zic eu) şi cum îl postez, pac! mă izbeşte un comentariu de-a dreptul Unic (“e groaznic!”), numai pentru că minţile voastre neevoluate încă nu au înţeles că happy-end-urile limitează imaginaţia cititorului, sau poate aveţi o opinie contradictorie, vă spun direct: nu dau doi bani pe aprecierile voastre! Fă tu asta în locul meu, vezi cum e, apoi gândeşte-te de 3 ori înainte să mă critici. Pesimismul meu nu se va opri că preferaţi voi numai povestioare şi filme cu happy-end. Şi nici gândirea nu mi-o schimb, pentru că ai tu, Cititorule, pofta să citeşti ceva vesel. Du-te la circ, acolo e veselia!

Partea mea Luminoasă nu intenţionează şi nici nu va încerca să-şi ceară scuze pentru ce a spus Partea Întunecată. Momentan se află sub anestezie. Probabil o va anunţa cineva şi pe ea când să-şi revină. Dar în mod sigur nici atunci nu-i va părea rău.

 
Pace vouă, Prieteni!

13 conversaţii despre Fericire



Pacientul=P     Doctorul=D     Secretara=S


Ziua 1
P: Bună ziua! Sunt…
D: Da, ştiu cine sunteţi. Luaţi loc! Domnul A.M., aşa-i?
P: Întocmai. Am venit la dumneavoastră pentru…
D: Da, ştiu pentru ce aţi venit. V., adu-mi şi mie dosarul ăla, te rog! E la mine în sertarul din dreapta. (Pauză 2 minute) Nu ăla, măi femeie!...
S (rătutită): Domnule Doctor, aveţi zeci de dosare în sertarul ăsta, de unde Doamne iartă-mă să ştiu eu pe care-l vreţi? Toate-s la fel! Fericire278, Fericire144, Fericire53…
D: Fericire870, te rog. Adu-mi-l pe acela! Bun. Să revenim. Scuzaţi-mi nepoliteţea, doriţi să beţi ceva? O cafea? V., o cafea domnului!
P: Nu, nu, mulţumesc frumos dar tocmai am băut una acum o jumătate de oră. Poate…un pahar cu apă?
D: Un pahar cu apă domnului, V.! Mersi!
P: Simpatică…
D: V.? Daa, lucrează pentru mine de mai bine de 2 ani. N-aş fi lăsat-o în slujba asta, dar face o cafea mi-nu-na-tă! Putem începe?
P: Desigur. Domnule Doctor, ştiţi…eu…
D: Da, ştiu!
P: Ce ştiţi?...
D: Vrei o cafea!
P: Nu, nu… Vreau să vă spun că sunt disperat, pur şi simplu. Am venit la dumneavoastră…
D: Da, ştiu pentru ce ai venit! Ţi-am citit dosarul. O să ne întâlnim cam des în zilele ce vor urma. Ţi-am programat 12 şedinţe, sper să fie de-ajuns.
P: 12??! Dar de ce atât de multe? Astăzi e de-ajuns. Deci…? Mă puteţi vindeca?
D: Domnule A., ceea ce aveţi dumneavoastră nu se poate numi boală. E mai degrabă o…curiozitate.
P: Necesitate vreţi să spuneţi! 
D: Cum adică necesitate? E necesar să aflaţi unde puteţi găsi Fericirea?!
P: Păi…pentru asta am venit aici, doar. Mă scuzaţi, dar puteţi să-mi spuneţi acum? Peste 10 minute intru într-o şedinţă importantă. Avem o ofertă de la bancă…
D: Credeţi că se poate rezolva atât de rapid? Domnule A., v-am programat 12 şedinţe. Ar fi necesar (!) să ne cunoaştem mai bine în aceste 12 şedinţe, pentru a vă putea “vindeca”. Aveţi răbdare, vă rog!
P: Bine. Vă ascult, atunci. Dar numai pentru 10 minute, azi. Ştiţi, şedinţa…
D: În regulă. Dar aş dori ca în aceste 12 şedinţe să încercaţi să vă puneţi în ordine gândurile, timpul şi să nu treceţi cu vederea micile detalii. În fiecare zi o să vă întreb unde anume speraţi să găsiţi Fericirea, dacă aţi găsit-o şi dacă are efecte asupra dumneavoastră. De asemenea, o să vă consult şi visele pe care le aveţi în timpul nopţii, precum şi temerile, idealurile, grijile. Consideraţi că eu sunt jurnalul dumneavoastră, în timpul ce va urma. Aveţi ceva împotrivă dacă renunţăm la pronumele de politeţe? O să vorbim despre dumneavoastră în tot acest timp şi deja a devenit supărătoare repetiţia.
P: Nicidecum. Spuneţi-mi simplu: A.
D: Bine ai venit printre noi, A.! Hai, ce mai aştepţi? Au trecut cele 10 minute. Du-te şi caută Fericirea! Ne vedem mâine, la aceeaşi oră.
Pacientul pleacă. Ieşind pe uşă, se ciocneşte din greşeală cu V. Amândoi se simt stânjeniţi. El îşi cere scuze politicos şi păşeşte grăbit mai departe.
S: Simpatic, domnul…
D: Îl cheamă A. Din păcate se numără printre cei 1600 de “suferinzi” de “Onni Vaatimus”.
S: Ştiu, l-am citit de când a intrat. Pe zi ce trece sunt tot mai mulţi. Ce-or avea toţi cu Fericirea asta? Ăştia-s nebuni, Domnule Doctor! Vă las aici dosarul lui. Eu trebuie să plec, merg la grădiniţă; are Vali serbare. Pe mâine!
D: La revedere, V.!


Ziua 2
P: Bună ziua! Pot intra?
D: Desigur. Ia loc! Deci? Ce-mi poţi spune legat de Fericire? Ai găsit-o?
P: Nu încă. Am căutat-o peste tot, Domnule Doctor. PESTE TOT! Parcă se ascunde de mine, nu ştiu… Dar într-o bună zi o voi găsi.
D: Spune-mi, A., ce te face să crezi că Fericirea fuge de tine?
P: Nu fuge. Doar se ascunde. Credeţi că fuge de mine?
D: Tu fugi de ea?
P: Glumiţi? Eu o caut în disperare. Am întrebat toţi asociaţii mei dacă a găsit-o cineva. Să-mi împrumute şi mie niţel…
D: Şi?
P: Ei spun că nu. Dar sunt zgârciţi! O ţin ascunsă bine. Câştig afacerea cu terenurile şi le fac o ofertă pe care n-o pot refuza. O să-mi cumpăr Fericirea de la ei. O fi scumpă?? Nu contează, bani am destui. Îmi iau chiar şi două Fericiri, dacă vreau!
D: Dar A., crezi că Fericirea se ţine ascunsă, odată ce ai găsit-o? Sau că se poate cumpăra cu bani?
P: De ce nu? Pe asta mă bazez. O s-o cumpăr odată şi-odată, nici nu ştiu de ce am mai venit la tine. Credeam că poate o să-mi spui mai repede unde o găsesc.
D: Răbdare, A., răbdare! O să aflii tu…curând. Am terminat pe ziua de azi. Pe mâine, A.!
P: O zi bună!


Ziua 3
D: Intră, A.! Ajută-mă puţin cu tabloul ăsta. E drept?
P: Un pic mai la stânga! Aşa! Acum e bine. Hmm, Gogh… Cred că a costat o avere.
D: Aproape. Nu e un Gogh. E pictat de fata mea cea mare. E studentă la Arte şi am pus un pariu cu ea că nu poate reproduce un Gogh. Am pierdut, după cum vezi. I-a ieşit ca la carte.
P: Dar nu e reprodus întocmai. Are mici imperfecţiuni. De pildă, culoarea asta e…
D: Exact, A.! Mici imperfecţiuni. Te-ai prins? Haide, ia loc! Cum a fost ziua de ieri?
P: Catastrofală. Clienţii au respins oferta noastră. Va trebui să urgentăm tranzacţia cu…
D: A.! Te-am întrebat cum a fost ziua de ieri pentru tine. Lasă munca deoparte. Relaxează-te! În dosarul tău nu scrie, eşti însurat? Ai copii?
P: Nici una, nici alta. Nu am timp, Domnule Doctor… Ştiţi…
D: Ştiu, munca… Ce spui de câteva zile libere? O să vorbesc eu cu şeful tău. Mi-a fost pacient, pot spune că-l cunosc. Te relaxezi, pleci în weekend cu prietenii la un pescuit… Îţi place pescuitul?
P: Nu ştiu ce să zic… Oferta…
D: Oh, la naiba cu oferta! Consideră ca e deja rezolvat. Nu mi-ai răspuns, A. Îţi place să pescuieşti?
P: Când eram mic, mergeam cu tata. El nu era înnebunit după pescuit, dar ţin minte că eu pierdeam zile întregi pe malul lacului. Acum…
D: Acum eşti bolnav. Dar eu o să te vindec. Sau cel puţin asta sper. Cum era atunci, A.? Te simţeai fericit?
P: Doctore, eşti nebun?! Pentru un simplu pescuit…? Mă simţeam bine, trebuie să recunosc. Eram un pescar grozav. Dar… asta, Fericire?? Imposibil!
D: Ai spus că te simţeai bine. Eh, vezi tu, A.? Suntem abia la a treia şedinţă şi încă nu ai învăţat nimic până acum. Mai e timp, A., mai e timp… O lăsăm pe săptămâna viitoare. Du-te şi profită un pic de timpul tău liber.
P: Vă salut!


Ziua 4
D: Arăţi schimbat. Zâmbeşti. Cum a fost? Povesteşte-mi!
P: A fost grozav. M-am simţit bine, retrăind vremurile de demult.
D: Adică ai fost Fericit.
P: Doctore, vrei să spui că Fericirea e totuna cu a te simţi bine? Cum vine asta?
D: Continuă, A.! O să vină şi rândul tău să pui întrebări. Deocamdată vreau răspunsuri de la tine. Te-ai reîntâlnit cu prietenii?
P: Care prieteni?
D: Cei cu care ai copilărit. Nu rămăsese stabilit să mergeţi la pescuit împreună? Sau ai mers cu actualii tăi prieteni?
P: Doctore, sunt un om important! Nu am timp să-mi fac prieteni. Cât despre cei vechi…să lăsăm trecutul în trecut şi să revenim la prezent. 
D: Te grăbeşti. Uiţi un lucru important, A. De fapt, uiţi două. Nu putem vindeca ce e în prezent, dacă nu vindecăm mai întâi trecutul. Sau nici pentru trecut n-ai timp?
P: Poate că atunci când o să găsesc Fericirea, o să am! Care era celălalt lucru important?
D: Prietenii. Cum era când aveai prieteni? Sau şi de vremea petrecută cu ei ai uitat?
P: Ce pot să spun… Mă simţeam bine. Eram cu ale noastre: fotbal, pescuit, biciclete, tenis. Mai mergeam şi la scăldat, vara. Şi fetele… Ce Casanova ne mai credeam (râde). Cu F. m-am bătut pentru o fată. Eram într-a patra, cred. Eu – un bezmetic prea timid, F. – un ştrengar fără pereche, şi ea – o minunăţie de fată. Ne-am certat eu şi F. pentru ea, deşi nu a dat importanţă niciodată vreunuia dintre noi. Sunt multe de povestit, Doctore. Şi chiar nu mai avem timp, şedinţa e pe terminate.
D: O să ţin cont de tot ce ai spus. Pe mâine! Aaa, era să uit. Caută-i, zilele astea! O să-ţi facă bine revederea cu ei.


Ziua 5
P: Nu ştiu ce e cu mine. Mă simt atât de pierdut. Simt că nu am niciun rost pe lumea asta. Ştii care e problema? Mă simt singur. Mă uit la colegii mei: toţi au acasă o soţie iubitoare care îi aşteaptă în fiecare seară cu o masă caldă, o îmbrăţişare. Iar eu? Ce se întâmpla cu mine? 
D: Eşti singur fiindcă nu ai timp de viaţa ta personală sau fiindcă vrei să fii singur?
P: Până acum nu am realizat asta. Uneori pierd nopţile prin baruri. Acolo sunt femei destule. Şi nu sunt scumpe deloc, ba chiar am devenit clientul lor fidel. Dar mă simt singur… Ajută-mă, Doctore, te implor! Spune-mi odată unde găsesc Fericirea. Îţi plătesc dublul şedinţelor rămase, numai spune-mi îndată!!
D: Ce e cu tine, băiete?
P: Ce e cu mine?? V-am spus ce e cu mine. Mi-e silă de viaţa pe care o am. Bani, bani şi iar bani! Peste tot bani. N-ar fi trebuit să fiu Fericit deja? Ştii zicala…
D: Da, o ştiu! Nu te înţeleg, A. Descrie-mi Fericirea, te rog!
P: Păi cum aş putea să ţi-o descriu, dacă nu am găsit-o? Spune-mi, spune-mi unde o pot găsi şi ţi-o descriu numaidecât!
D: Te grăbeşti din nou. Nu e bine. Eşti agitat. Mergi acasă, dormi bine şi revino mâine cu forţe proaspete.
P: Dar…
D: Du-te!

Ziua 6
D: Ai întârziat! 
P: Iartă-mă, Doctore! M-am întâlnit cu vechii mei prieteni şi nici nu mi-am dat seama când a trecut aşa de repede timpul. Nu ţi-am ascultat sfatul, n-am dormit. Cum am ajuns acasă, am realizat că ei mă vor trezi din starea aia jalnică. M-am simţit bine cu ei. Ne-am povestit amintirile şi am râs toată noaptea.
D: Te-ai simţit bine. Mă bucur să aud asta.
P: Da, şi am cunoscut pe cineva. O cheamă Ioana.
D: Facem progrese, A.! Şi…ai de gând să o revezi? Vreau să zic, i-ai propus o întâlnire?
P: Mâine mergem în parc. Am aflat că-i place să picteze natura. Şi nici mie nu mi-ar strica o ieşire din monoton. 
D: Excelent! Te superi dacă încheiem azi, aici? Este aniversarea soţiei mele şi plănuiesc să o invit la o cină romantică.
P: Nu mă supăr. Să-i transmiteţi “La mulţi ani!” din partea mea!
D: Mulţumesc! La revedere!

Ziua 7
Pacientul nu s-a prezentat.

Ziua 8
Pacientul nu s-a prezentat.

Ziua 9
Pacientul nu s-a prezentat.

Ziua 10
D: Ei, cum a mers?
P: Îmi pare rău pentru absenţa din zilele trecute. Mi-a murit fratele. (lăcrimează uşor)
D: Regret nespus! l îmbrăţişez)
P: S-a sinucis. N-a lăsat niciun bilet, nimic. Ce viaţă e asta?? Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat…
D: Te rog, nu-L amesteca pe Dumnezeu, A.! Sau cel puţin, nu încerca să susţii nişte afirmaţii de care nu eşti sigur.
P: Nu sunt sigur?!? BA SUNT! (lacrimile îi curg neîncetat) Uite ce ne face! Uite cum se joacă cu noi! Ce vină avea el?? Era atât de bun… De ce a trebuit să moara??!
D: A., uneori viaţa nu depinde de împrejurări sau de deciziile pe care le luăm. Revino-ţi! Nu sunt în măsură să te încurajez. Nu-ţi sunt nici prieten, nici rudă. Sunt un simplu psihiatru. Dacă vrei să terminăm terapia, doar cere-mi asta şi aşa va fi! Te înţeleg.
P: Nu înţelegi nimic. De zile bune mă ameţeşti cu întrebările tale stupide, cu jocurile tale psihologice sau cum dracu’ vrei să le numeşti! Nu m-ai ajutat cu nimic! CU NIMIC!!! (mă apucă de guler, nervos) Spune-mi odată, nemernicule, unde găsesc Fericirea? Unde e?
D: Dă-mi drumul, A.! Nu ai învăţat nimic în toate aceste zile? Încetează să te mai prefaci! Încetează să te comporţi ca un robot! Eşti om, A.! Şi oamenii plâng, iubesc, se ceartă, se bucură, zâmbesc, pierd, câştigă! Oamenii cred! Aşa cum crezi în Fericire, crede şi în tine, A.! Revino-ţi, pentru Dumnezeu! Ce e cu tine?
P: Eşti un impostor, asta eşti! Îi minţi pe oameni cu aşa-zisa ta Fericire. Ce-i cu atâtea dosare aici? (îmi dărâmă teancurile de pe birou) Fericire332, Fericire 004, Fericire285… La dracu’! Uite câţi sunt! La fel ca mine; ei de ce suferă, Doctore? Stai, nu-mi spune! Lasă-mă să ghicesc. Am nevoie de un mic indiciu. Să vedem… (deschide un dosar, la întâmplare) 
Fericire716 – “66 de ani, necăsătorit. Antecedente: crimă cu premeditare; viol; pedofilie. Diagnostic: Onni Vaatimus.”
Ce dracu’ înseamnă asta??
D: Căutare de Fericire.
P: Pe câţi dintre ei i-ai vindecat, Doctore? La câţi le-ai spus unde se găseşte Fericirea?
D: Au descoperit-o singuri. Eu doar i-am ajutat. Acum ştii unde o găseşti.
P: Ajută-mă şi pe mine, atunci! (ia cuţitul pentru hârtie, de pe birou şi vine spre mine) 
D: Calmează-te, A., să nu faci vreo prostie! Pune cuţitul jos!
P: Te mai întreb o singură dată: unde găsesc Fericirea? 
(îşi înfige cuţitul adânc în inimă) 
D: Care Fericire? Ai avut-o lângă tine tot timpul, dar ai căutat-o cu atâta nebunie, încât…

Pe 13.08. ’10, Doctorul G.P. moare în biroul său, în urma unui stop cardiac provocat de moartea pacientului său, A.M. care s-a sinucis în condiţii misterioase.


Bolnavi de Onni Vaatimus există şi astăzi. Tu, eşti unul dintre ei?

Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus


          Fără reţineri. Asta e ideea de bază de la care pornesc atunci când scriu pe blog. Partea cea mai interesantă e că niciodată nu reuşesc să scriu despre mine, despre lucruri personale care mi se întâmplă, dar în tot ceea ce scriu există o părticică din mine, un gând, o stare, pe care reuşesc să le transmit. Chiar dacă tot ce am scris până acum pare desprins dintr-o carte S.F., în fiecare cuvinţel de-acolo sunt şi eu. Mă enervează că numai atunci când sunt într-o stare avansată de depresie pot scrie. Parcă odată cu forţa aia interioară ce vrea să mă răpună, vine şi inspiraţia creatoare. De asta nici nu mă miră că majoritatea ideilor mele sunt pesimiste.
          Mă gândeam aseară ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar avea curajul să spună exact ce gândeşte. Cum ar fi lumea, aşa? Cu toţii avem reţineri, cu toţii ştim să ne ascundem temerile şi sentimentele. Toţi avem secrete, cu toţii minţim şi înşelăm. Dar nu ne dăm seama că prin asta ne minţim pe noi. A reuşi să cunoşti o persoană îndeajuns de bine, e de lăudat. A reuşi să te cunoşti pe tine însuţi, e un miracol. Peste tot întâlnesc oameni mândri de relaţiile lor cu alte persoane, de cât de mult le cunosc. Nu am întâlnit până acum pe cineva care să poată spune ferm şi răspicat: “Da, eu mă cunosc îndeajuns de bine!”
          Se spune că un om are trei firi: una – cu care a fost înzestrat încă de la naştere, alta – pe care i-o atribuie ceilalţi şi încă una – pe care şi-o atribuie singur. Suntem atât de ameţiţi de viteza cu care viaţa ne conduce pe noi (şi nu noi pe ea, aşa cum ar trebui!), încât uităm cine suntem cu adevărat. Uităm de noi! Cum să cunoşti oameni noi, când comunicarea cu Tine (!) merge prost sau chiar nu există?? Cum să realizezi cine eşti, când singur/-ă te pui într-o postură nefavorabilă? Cred că oamenii uită un lucru destul de important. Dacă Tu crezi că eşti slab/-ă, la fel te vor crede ceilalţi. Dacă simţi că lumea se duce de râpă şi te trage după ea, Ei sigur îşi vor da seama de asta şi te vor împinge în prăpastie. Secretul oamenilor puternici este că EI se simt puternici! Chiar se încurajează, şi-o spun cu voce tare în oglindă. Fac asta în fiecare dimineaţă! Şi uite că le iese de minune. Chiar dacă nimeni nu ştie cum sunt ei de fapt, chiar dacă poate sub masca aceea de om puternic nu se ascunde decât o minte vulnerabilă şi uşor de manipulat, ei au Încredere în ei înşişi. Nu le pasă de restul lumii, pentru că ştiu că nici lumii nu-i pasă de ei. Lumea nu i-a ajutat şi nu îi va ajuta niciodată cu nimic.
          Dar uite că ei pot. Ei au curajul să-şi spună toate acele lucruri pe care nu şi le-au spus. Pentru că dacă ţie nu-ţi pasă de tine, ce te face să crezi că îi va păsa cuiva? Un lucru ştii sigur: eşti pe cont propriu. Nimeni nu te ajută în comunicarea cu tine însuţi. Când te-ai întrebat ultima dată: “Hei, ce se întâmplă cu mine?”, “Ştiu cine sunt şi ce vreau?”? Gândeşte-te!... 
          Fă-ţi timp pentru tine, pentru viaţa ta, pentru sufletul tău. Nu uita să visezi, ăsta este singurul lucru pentru care ceilalţi nu te pot judeca! Ne-au furat tot: ne-au furat minţile; ne învaţă să ne căutăm iubirea pe Net (!) Dar un singur lucru nu-l pot fura de la noi. Visele. Ceea ce suntem. 
          Curaj, Prieteni! Nu pierdeţi legătura cu Voi, nu uitaţi de suflet, de cine sunteţi cu adevărat! Ce-ar fi dacă chiar de mâine aţi începe dimineaţa cu o ceaşcă de cafea, bucurându-vă de răsăritul soarelui şi …
          “Unde sunt toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus?”