Maybe it's time for miracles





          Să presupunem printr-un absurd… nu foarte absurd că mâine mori. Te calcă maşina. Nu te mai trezeşti din somn. Te prăbuşeşti cu liftul. O grămadă de posibilităţi. Care ar fi ultimul lucru pe care l-ai face înainte, dacă ai ştii că o să mori? E chestie de câteva minute, maxim 5. Nu zile, nu săptămâni, nu ani. Euforia de moment, atunci pe loc.

  • - Eşti în lift cu băiatul/fata pe care îl/o placi din copilărie, dar niciodată nu ai avut curaj să-i mărturiseşti asta. Se presupune că liftul se prăbuşeşte. Ai sări la gâtul lui/ei şi l-ai strânge/ai strânge-o puternic în braţe, nu numai fiindcă ţi-e frică…? :) Eşti pe moarte, ce mai ai de pierdut?! 

  • - Indiferenţa pentru bătrânelul vesel şi totdeauna cu chef de vorbă, pe care-l întâlneşti în fiecare dimineaţă în autobuz, dar căruia nu i-ai spus niciodată “Mulţumesc!” pentru că îţi începe ziua cu un zâmbet, ar dispărea dacă ai ştii că mâine nu mai trăieşti?

  • - Colegului nerăbdător să te vadă după mult timp, i-ai spune cât ţi-a lipsit afecţiunea lui? 

  • - Doamnei care îşi duce copilul la grădiniţă în fiecare dimineaţă (dar care a avut grijă de fiecare detaliu în parte, îl strânge puternic în braţe înainte să-şi ia rămas bun de la el, i se citeşte în ochi dragostea de mamă şi totuşi, cu atâtea griji pe cap, n-a omis să îşi asorteze şi astăzi eşarfa cu starea de spirit, şi care încă mai întoarce privirile triste ale trecătorilor), i-ai spune fără să te gândeşti cum ar reacţiona, cât de mult o apreciezi pentru grija de zi cu zi pe care şi-o poartă ei şi copilului?

  • - Pe bunul prieten care a uitat să-ţi spună “La mulţi ani!” şi a alergat într-un suflet să ajungă la tine, l-ai strânge în braţe să-i spui cât de mult îl iubeşti şi să-i mulţumeşti că e alături de tine orice ar fi?
          Situaţiile sunt infinite. Am dat doar câteva exemple care mi-au venit în minte. Mi se pare însă foarte trist faptul că avem nevoie de un sfârşit pentru a spune sincer ce avem în suflet. Ideea de moarte se contopeşte cu ideea de evoluţie. Eu văd evoluţia ca pe o întoarcere la “eul iniţial”, o reamintire a acelui cineva care am fost odată, demult, dar pe care l-am dat deoparte din fiinţa proprie. Alţii asociază evoluţia cu depăşirea treptată a etapelor, fără a reţine însă esenţa din fiecare. Pierderea esenţialului o transformă în involuţie. Este destul de uşor a involua prin evoluţie, mai ales când punem chestiile materiale pe primul plan în viaţă, uitând ce e cu adevărat important. Eul devine acea improvizaţie imaginară plină de mister, capabilă să impresioneze pe alţii, dar cel mai adesea falsă. Personalitatea dominantă se desprinde numai prin capacitatea de cunoaştere a sinelui. Atunci când minciuna, ipocrizia şi falsitatea din noi vor avea un sfârşit, abia atunci se poate spune că am evoluat. Că am trecut mai departe, dar mai ales că am realizat importanţa unui sfârşit.
          Ceea ce încerc să susţin aici se raportează la necesitatea unui sfârşit în orice lucru. Ne naştem şi murim. E firesc. Nemurirea este acel lucru la care visează oricine. Ca şi la tinereţea veşnică, însă…chiar nu e suficientă o anumită perioadă stabilită dinainte, cu un început şi un sfârşit? De ce să existe veşnicul şi de ce să trăim pentru totdeauna? Analizând, vei constata că e de-ajuns o singură viaţă să faci tot ce ţi-ai propus. E timp pentru toate. Va veni o vreme când te vei sătura şi de bani, şi de lux. Va veni o vreme când se presupune că le-ai avea pe toate. Şi atunci, la ce bună nemurirea? Oamenilor le este suficient mai puţin de o viaţă ca să uite de ei. 
          Sunt capabili de atât de multe lucruri, au realizat atât de multe până în prezent, încât mă întreb ce oare vor mai descoperi în viitor? Involuţie? Asta e soluţia? Să ne întoarcem acolo unde a început totul. Să ştergem cu buretele tehnologia asta care ne-a dat peste cap, care ne-a făcut să uităm de noi. Să căutam ce era bun în inimile noastre, astfel încât să dăm la o parte sentimente ca ura, invidia, mândria, egoismul, minciuna, trădarea.
          Un sfârşit în orice ar putea fi considerat un miracol. Recent, am vizionat mult aşteptata capodoperă a lui Roland Emmerich, “2012”. De ce a fost făcut acest film? Ca multe altele legate de apocalipsă şi de sfârşitul lumii, încearcă să ne deschidă ochii în faţa unui eventual sfârşit al întregii omeniri. Din punct de vedere al efectelor speciale, filmul este realizat într-o manieră cam dură, întocmai pentru a ne pune pe gânduri. Suntem capabili de a ne confrunta cu un sfârşit de asemenea proporţii? Să se termine tot. Se pune punct. Şi la ce bun să luăm totul de la început, dacă lecţia pe care ne-o dă sfârşitul ne lasă doar şocaţi de dispariţia rasei umane, intră pe-o ureche şi iese pe alta, iar morala nu schimbă cu nimic mentalitatea?
          În orice istorioară stupidă auzită în copilărie, în orice film, orice constrângere patetică la viaţă, ne este prezentată posibilitatea de a avea o a doua şansă. Exemplul cel mai concret vine din Biblie. Omului i s-a dat posibilitatea de a veni pe Pământ, după ce fusese izgonit din grădina Raiului. Dar dacă bunătatea lui Dumnezeu ar fi cunoscut totuşi limite? Intregul Său plan măreţ nu ar fi avut când să înceapă, omul ar fi plătit pentru greşeala făcută şi nici vorbă de a doua şansă. Nici până acum nu ştiu dacă izgonirea primilor oameni din Rai şi “şansa” de a-i trimite să trăiască în afara Raiului a fost ca o a doua şansă sau ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. 
          Mulţi dintre cei pe care i-am întrebat ce ar regreta dacă mâine ar muri, mi-au răspuns că sunt destule lucruri pe care nu le-au făcut în viaţă şi că le-ar părea rău să nu încerce măcar unul din ele, în ultima clipă rămasă. Alţii, dimpotrivă, s-au arătat mai interesaţi de ceea ce au făcut, şi mi-au mărturisit că dacă mâine ar muri, şi-ar “sărbători” sfârşitul cu ceea ce i-au făcut fericiţi pe parcursul vieţii lor. Mulţi au avut aptitudini extraordinare; însă fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca nişte morţi şi au sfârşit prin a fi îngropaţi în inactivitatea lor. Auzim foarte des “Trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”. Dacă toţi ar respecta zicala asta, în lume s-ar declanşa un haos de nedescris. Ar fi coadă la bungee-jumping şi avioanele pentru paraşutişti nu ar face faţă numărului mare de doritori gata să simtă adrenalina pe propria piele. Treaba ar sta mult mai bine pentru cei care îşi aşteaptă zi de zi sfârşitul, convinşi de existenţa certă a unuia şi de faptul că Dumnezeu le-a ascultat şi lor ruga până la urmă. Pe de altă parte, dezamăgirea lor uriaşă ar fi că nimeni n-ar plânge după ei (şi asta nu i-ar face să se simtă importanţi, aşa cum sperau), din moment ce sfârşitul ar veni pentru toţi.
          Văd un miracol în orice sfârşit, pentru că sfârşitul ne-ar face să înţelegem ce e cu adevărat important. Un sfârsit nu înseamnă neapărat o nenorocire, un dezastru. Şi nu în toate cazurile – un nou început. Sfârşitul nu e moarte, ci viaţă. Nu-i întuneric, ci lumină. Poate printr-un sfârşit, vom descoperi lumina ce încă sălăşluieşte în inimile noastre şi ne vom aminti cine am uitat că am fost, ce am uitat că am trăit şi pe cine am uitat să mai uităm...
          În sfârşit mă cunosc pe mine însămi. Din păcate, nu pot să exclam: "Incântată de cunoştinţă!"