Dragoste de pluş


       "Luna Magică a Iubirii Profunde", sau cum o ştiu majoritatea - Februarie, abundă de superficialitate. Cunoaştem, însă, un proverb memorabil care sună cam aşa: "Nu judeca o carte doar după copertă." Şi fiindcă tot ne izbim la orice pas de nebunia lunii februarie (DA! Iubirea), propun astfel să nu tratăm subiectul “iubirii de ocazie” cu sarcasm, ironie sau indiferenţă, ci să ne trezim din beţia inimioarelor de pluş, a declaraţiilor peste-poate, a iubirii la tejghea şi, mai ales, a falselor emoţii. Pe scurt:  STOP americanismelor gen velăntainsdei!
          De fapt, să vă spun cum văd eu luna februarie: acea perioadă din an când cei singuri cad într-o stare lamentabilă de depresie, iar restul, legaţi mai mult sau mai puţin de "cineva-ul special", pornesc într-o goană febrilă după cadouri. Unde e superficialitatea? Oriunde vezi cu ochii! În simplele declaraţii, în gestul mecanic de a oferi cadouri, în oceanul roşu al inimioarelor de pluş, în banalele reclame de la TV. Ba chiar şi în zâmbetele forţate ale florăreselor. Dar mai ales în degradarea voluntară a unei tradiţii româneşti - Dragobetele. Iubim, că deh... e velăntainsdei şi aşa am văzut că se face prin filme. Progresăm şi noi după cum bate vântul.
         Ne îngrămădim pe ultima sută de metri la cumpărarea cadourilor, învăţăm pe de rost texte siropoase de pe net şi ne-am cupla cu absolut oricine, numai să nu rămânem singuri de velăntainsdei. Că tot aşa am auzit noi, de la cei mai bătrâni, că poartă ghinion să fii singur/-ă pe 24 februarie. Da' parcă-i mai cool data de 14 (paişpe). Şi tot ei ne îndrugă porcăria aia cu Dragobetele, dar noi ştim că nu mai e la modă de ceva timp. O serbăm aşa, mai mult de gura lor... Dar fără cadouri. Păi cine e prost să ofere cadouri de două ori într-o lună? Nu-i de-ajuns că mai există şi luna martie, cu mărţişoare şi (alte) ridicări în slăvi ale femeii? Şi-apoi mai e şi Crăciunul, şi Paştele... Ah, ce ticăloşii!
          De Cupidon se mai aude ceva? Ultima dată l-am văzut atârnat de geamul unei vitrine; nu mai ţinea arcul în mână ci la spate, într-un sac. În mână avea o inimă roşie cu "I You", pesemne luată de la vreo tarabă. Nu că mi s-ar fi părut vreodată credibilă povestea cu săgeţile care te anesteziază instantaneu cu serul dragostei... dar parcă romanticul Cupidon era mai bun într-ale săgetatului, decât să îţi sugereze că îl/o dai pe spate cu o inimă din pluş...  Sau poate că al nostru Cupidon e român şi, în toată nebunia, a uitat să mai deosebească ciupercile comestibile de cele otrăvitoare.
          Într-un timp îmi plăcea să cred că dragostea are frumuseţea ei, că poate exista în cel mai simplu fel cu putinţă; şi aveam un uşor zâmbet naiv, recunosc, de fiecare dată când se apropia februarie. Însă am constatat, cu timpul, (ce-i drept cu o oarecare tristeţe) că dragostea a devenit prea comercială. Noi, românii, avem tendinţa de a bagateliza orice fleac. Daţi-i românului un colţ de pământ şi sigur va aşeza o tarabă acolo.
          Ideea mea e simplă şi se regăseşte în scrierile mai multora. NU avem nevoie de o zi (sau două, în cel mai rău caz) a îndrăgostiţilor în care să fim ipocriţi şi falşi peste măsură! Vorb’-aia, avem la dispoziţie 365 de zile în care să ne minţim cu iubire, de ce să depăşim limitele şi să cumulăm toate animozităţile într-o singură zi? Iubirea nu este şi nu a fost vreodată ipocrită, ori falsă, ori cusută cu litere americane în perne-inimioară. Să fim serioşi! Nu că aş fi vreo naţionalistă convinsă, promovând doar ale noastre Dragobete… Mă dezgustă atât velăntainsdei-ul de peste ocean, cât şi cel autohton. Aşa sunt eu, indiferentă la falsele bucurii inventate, probabil, de un singuratic notoriu. Prefer să mă mulţumesc cu cele reale, deşi sunt mai puţine.
          În sufletul fiecăruia stăruie un sentiment de a se simţi unic. Iar unicitatea aceea nu provine de la culoarea ori valoarea materială a cadoului oferit. Este o unicitate manifestată prin modul de a transmite că iubim, însă nu doar două zile în februarie. Iubim în orice clipă a existenţei noastre şi ne simţim prost ştiind că, două zile pe an, afişăm conştient o superficialitate nejustificată. Suntem unici pentru că iubim în felul nostru simplu, necomercial. Căci nu-mi pot imagina pe acela care a simţit iubirea printr-o inimă de pluş, oferită ori primită…

          Să pretindem, aşadar, că “dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă. – Octavian Paler”

3 comentarii:

darkdreamer spunea...

Foarte foarte frumos textul. Sincere felicitari. O gandire clara si obicetiva cu idei relevante. Absolut genial :)

Administrator spunea...

Deci...am doua scuze pentru a nu oferi cadouri in luna februarie,cu ocazia zilelor de 14 si 24:
1. Sfantul Valentin e o sarbatoare imprumutata de la americani si la noi nu are insemnamant.Doar ca vor si romanii sa fie in rand cu americanii...deci nu o serbez ca nu e sarbatoarea noastra
2. Dragobetele e sarbatoarea noastra dar pot spune ca nu cred in astfel de prostii transmise din baba in baba:))
Iar daca nu merg scuzele...mai am o varianta prin care evit sa fac cadouri...pur si simplu ma despart de partenera in acele zile! Si ce atatea cadouri....ce e mult strica....oricum majoritatea dupa ce primesc tot felul de prostii de pe taraba din piata,le arunca la gunoi;)).Si sa nu va deranjati sa-mi spuneti ca sunt nesimtit si chitros ca stiam deja!

Anonim spunea...

poi ai uitat cv din valentinu asta...
nu e neaparata nevoie sa faci exces de zel in ziua respectiva ca sa trezeshti feelingul de ziua indragostitilor din el.... spre exemplu ai putea ca inainte de valentin cu cateva zile(sau saptamani) sa devi mai distant, mai rece, sa-l scuteshti de zilnicul te iubesc....iar mai apoi in ziua cu pricina sa revi la normal....sh atunci o sa reusheshti sa faci sa i se para speciala ziua aia, chiar dak e "normala"