Vorbele mă lasă rece şi devin integru.
Poate mă-ncălzeau odată...
Viaţa mea opacă rămâne luminată
De un soare negru.
Fericire,...pasă proastă!
Cum şi cine-o ştie?!
Ştiu s-o scrie pe hârtie,
Nu s-o şi trăiască.
Văd suflete, nu feţe,
Sunt ameţit, pierdut, năuc;
Nu-s sigur dacă am băut,
Sunt doar beat de tristeţe.
Stau nemişcat, lacrimi îmi cad şi mie,
Petale negre îmi aruncă pe sicriu;
Sunt mort...aşa mi-a fost să fiu,
Nu vreau să plâng, nu vreau ca ei să ştie...
Suflet rece şi închis,
Cu trăiri legate-n lanţuri,
Vise-ntemeiate-n dansuri,
Prăbuşite în abis.
Optimiste gânduri negre,
Pesimiste visuri gri,
Toată lumea i le vede –
Nimeni nu le poate şti...
O tristeţe bine-ascunsă,
Inimă suflată-n smalţ,
O poveste parcă spusă
Cu un rece zâmbet fals.
Cu-n condei numit speranţă
Niciodată nu a scris;
Poate că întreaga viaţă
O considera un vis.
Ca o umbră sta în lume,
Ca o umbră a trăit;
Nu avea nimic a spune,
Ca o umbră a murit...
Visuri gri, purtări albastre,
Gânduri verzi şi negre astre,
Indigo trăiri de humă,
Peste toate fum se-adună...
Peste toate fum se lasă...
Peste steaua cea albastră,
Peste calea de argint,
Peste anii ce nu mint.
Peste chipul violet
Lacrimi roşii curg încet;
Râs prea negru, zâmbet rece,
Peste toate fumul trece...
Picături prea reci de ploaie
Cad din cer prea repede,
Liniştea e prea vioaie,
Ploaia cade-n ropote.
Ale vântului ecouri
Nici prea albe, nici prea negre
Rătăcesc solemn prin nouri
Sufletul să-mi sperie.
Prea mult calm, suspin prea rece,
Gânduri gri aiurea spuse;
Cu tristeţe ploaia trece
Peste vremurile-apuse.
Unii pleacă, alţii vin...
Îi uităm prea repede;
Liniştea-i un zgomot fin,
Ploaia cade-n ropote.
Ochii caută lumină,
Întunericul îl simt;
Aştept moartea ca să vină,
Să m-adoarmă c-un alint.
La ureche să-mi şoptească
Gândul ei cel mai stingher,
În curând să mă răpească
Îngeri coborâţi din cer.
Şi-ale morţii voci să sune
Peste lumea mea de gheaţă,
Dar la nimeni Ea nu spune
C-am trăit o falsă viaţă.
Să m-acopere cu flori
Arse, negre, de mătase,
Zborul lor să-mi dea fiori,
Şocuri inimii să lase.
Nu mi-e frică. E uşor.
“Se întunecă”, îmi spune;
Îngeri negri vin în zbor,
De azi te las...Adio, lume!
Cuprins de teamă, umil, cu ochii mici
Te prăpădeşti încet, tot căutând răspuns,
Zilnic te-ntrebi dacă e bine-aici,
Dacă o viaţă ţi-e de-ajuns.
Ai obosit şi gânduri te-nconjoară,
Acelaşi răsărit, apusul e la fel,
În fiecare an e primăvară,
O altă stea se stinge de pe cer.
Tu ştii când ai venit. Dar de plecat când pleci?
Te ţii de-un fir de aţă neagră;
Ochii îi ţii deschişi şi mâinile-ţi sunt reci,
Dar steaua ta când o să cadă?
Odat-ai coborât, e rândul tău să urci,
Îi uiţi pe ei, acum îi laşi în urmă;
O să-ţi găsească loc prin sutele de cruci
Şi tot ce-ai fost o să devii: o umbră...
Alerg stingher pe calea timpului,
Fără să-mi pese de agonia visului;
Şi mă ciupesc cu a mea mână rece
Crezând că dacă mă trezesc, coşmarul trece.
Sunt prins în el, mă poartă peste tot,
Stau nemişcat, de parcă aş fi mort,
Neîndrăznind prea tare să clipesc;
Chiar dacă e coşmar, nu vreau să mă trezesc.
Eu ştiu că asta e o probă grea,
Pusă la cale de o făptură rea;
Diavolul mă-ndeamnă să aleg o cale,
Să dau frâu liber intenţiilor criminale.
Spun nu. Nu vreau să curgă sânge
Şi nu doresc să văd un înger care plânge.
Cobor umil privirea, cuţitul îl arunc –
Nu pot îngerul vieţii cu ură să-l străpung.
Din somn atunci trezindu-mă, eu brusc am înţeles;
De ce să aleg moartea, când ştiu că am un sens?
Călău n-am vrut să fiu, n-am vrut sânge să curgă,
Dar am privit coşmarul întreg ca pe o rugă.
De lume nu îmi pasă ce crede şi ce spune,
Căci ştiu că masca mea ascunde numai intenţii bune.
Şi chiar dac-a trecut şi a fost doar un vis
O şoaptă mă convinge că moartea am învins.
