Suflet rece şi închis,
Cu trăiri legate-n lanţuri,
Vise-ntemeiate-n dansuri,
Prăbuşite în abis.
Optimiste gânduri negre,
Pesimiste visuri gri,
Toată lumea i le vede –
Nimeni nu le poate şti...
O tristeţe bine-ascunsă,
Inimă suflată-n smalţ,
O poveste parcă spusă
Cu un rece zâmbet fals.
Cu-n condei numit speranţă
Niciodată nu a scris;
Poate că întreaga viaţă
O considera un vis.
Ca o umbră sta în lume,
Ca o umbră a trăit;
Nu avea nimic a spune,
Ca o umbră a murit...
Visuri gri, purtări albastre,
Gânduri verzi şi negre astre,
Indigo trăiri de humă,
Peste toate fum se-adună...
Peste toate fum se lasă...
Peste steaua cea albastră,
Peste calea de argint,
Peste anii ce nu mint.
Peste chipul violet
Lacrimi roşii curg încet;
Râs prea negru, zâmbet rece,
Peste toate fumul trece...
Picături prea reci de ploaie
Cad din cer prea repede,
Liniştea e prea vioaie,
Ploaia cade-n ropote.
Ale vântului ecouri
Nici prea albe, nici prea negre
Rătăcesc solemn prin nouri
Sufletul să-mi sperie.
Prea mult calm, suspin prea rece,
Gânduri gri aiurea spuse;
Cu tristeţe ploaia trece
Peste vremurile-apuse.
Unii pleacă, alţii vin...
Îi uităm prea repede;
Liniştea-i un zgomot fin,
Ploaia cade-n ropote.
Ochii caută lumină,
Întunericul îl simt;
Aştept moartea ca să vină,
Să m-adoarmă c-un alint.
La ureche să-mi şoptească
Gândul ei cel mai stingher,
În curând să mă răpească
Îngeri coborâţi din cer.
Şi-ale morţii voci să sune
Peste lumea mea de gheaţă,
Dar la nimeni Ea nu spune
C-am trăit o falsă viaţă.
Să m-acopere cu flori
Arse, negre, de mătase,
Zborul lor să-mi dea fiori,
Şocuri inimii să lase.
Nu mi-e frică. E uşor.
“Se întunecă”, îmi spune;
Îngeri negri vin în zbor,
De azi te las...Adio, lume!
Cuprins de teamă, umil, cu ochii mici
Te prăpădeşti încet, tot căutând răspuns,
Zilnic te-ntrebi dacă e bine-aici,
Dacă o viaţă ţi-e de-ajuns.
Ai obosit şi gânduri te-nconjoară,
Acelaşi răsărit, apusul e la fel,
În fiecare an e primăvară,
O altă stea se stinge de pe cer.
Tu ştii când ai venit. Dar de plecat când pleci?
Te ţii de-un fir de aţă neagră;
Ochii îi ţii deschişi şi mâinile-ţi sunt reci,
Dar steaua ta când o să cadă?
Odat-ai coborât, e rândul tău să urci,
Îi uiţi pe ei, acum îi laşi în urmă;
O să-ţi găsească loc prin sutele de cruci
Şi tot ce-ai fost o să devii: o umbră...
Alerg stingher pe calea timpului,
Fără să-mi pese de agonia visului;
Şi mă ciupesc cu a mea mână rece
Crezând că dacă mă trezesc, coşmarul trece.
Sunt prins în el, mă poartă peste tot,
Stau nemişcat, de parcă aş fi mort,
Neîndrăznind prea tare să clipesc;
Chiar dacă e coşmar, nu vreau să mă trezesc.
Eu ştiu că asta e o probă grea,
Pusă la cale de o făptură rea;
Diavolul mă-ndeamnă să aleg o cale,
Să dau frâu liber intenţiilor criminale.
Spun nu. Nu vreau să curgă sânge
Şi nu doresc să văd un înger care plânge.
Cobor umil privirea, cuţitul îl arunc –
Nu pot îngerul vieţii cu ură să-l străpung.
Din somn atunci trezindu-mă, eu brusc am înţeles;
De ce să aleg moartea, când ştiu că am un sens?
Călău n-am vrut să fiu, n-am vrut sânge să curgă,
Dar am privit coşmarul întreg ca pe o rugă.
De lume nu îmi pasă ce crede şi ce spune,
Căci ştiu că masca mea ascunde numai intenţii bune.
Şi chiar dac-a trecut şi a fost doar un vis
O şoaptă mă convinge că moartea am învins.
Azi nu te regăseşti în ce erai odată,
Imaginea de-atunci îţi pare mult schimbată,
Nu poţi să scapi de rău, dar poţi spera la bine,
A-mbătrânit şi Timpul odată cu tine…
Prieten vechi de-al tău, ar vrea să plece poate,
Destul de istovit să vindece pe toate.
Ciocnind cu Timpul în pahare de cristal,
Vorbiţi de-acele amintiri uitate în jurnal
De binele şi răul săvârşit de amândoi
Vă amăgeşte regretul dintr-o zi de joi.
Tu – enigmatic, jovial, din fire rece,
El – călător prin lume, ce uită să mai plece.
Cum picură tristeţe în vinul sângeriu
Îţi picură amar şi-n sufletul pustiu.
Deplângi anost momentul când va pleca departe,
Când ştii că cel mai mult ţi-e frică de singurătate.
Ai vrea să vină Moartea să-ţi ţină de urât,
Să-ţi poarte gândul sobru către Necunoscut.
Dar Moartea nu-i salvare, ci aspra ta sentinţă,
Nu poate vindeca, aşa cum crezi de cuviinţă.
Ucis de singurătate, degeaba o aştepţi,
Căci Moartea n-o să vină, ea ţine cu cei drepţi.
“Continuă să speri!”, un înger ţi-a şoptit,
Trecutul e gravat în piatră, iar viitorul în nisip.
E timp şi de regrete, e timp şi de minciuni,
E timp de bunătate, de iertare, de minuni.
E trist să uiţi de tine, dar e mai trist să uiţi
Că ai timp pentru toate, şi inimă s-asculţi.
Nu ai motiv să plângi, căci mereu aţi fost doi:
Doar tu şi vinul roşu, în ziua ta de joi.
Şi de te-ntreabă cineva de ziua dinainte,
Prefă-te că eşti fericit şi spune:
“E doar o zi de care nu-mi aduc aminte…”
