Despre Prietenie, în aceeaşi viziune

          Acum câteva zile îi arăt unui coleg primul meu articol din blog. De obicei nu iau în seamă încurajările de genul: “Super tare blog!”, “Chiar te pricepi!”, dar părerea lui a fost cât se poate de binevenită, pentru că e un adevărat maestru în ale scrierii (şi el :)). Pe lângă faptul că a rămas complet impresionat de organizarea ideilor şi de modul armonios cum se îmbină cuvintele, mi-a spus că aş putea scrie o carte în doar o săptămână. Drăguţ… 
          Nu pot scrie oricând. Am nevoie de micile mele secrete pentru a alunga plictiseala de zi cu zi: un playlist cu melodii triste (pe care intenţionez să-l pun la punct de mai bine de 2 luni), o cameră goală şi, bineînţeles o atitudine negativistă. Reţeta ideală pentru mine şi ideile mele.

          Mă gândesc să vorbesc despre prietenie. Dar totodată îmi trece prin minte şi ideea că este un subiect atât de complex, încât sunt absolut sigură că aş putea spune multe şi în acelaşi timp mai nimic. Oricât m-aş strădui, esenţialul nu-l pot spune eu sau altcineva. Pentru că esenţialul există în fiecare dintre noi. Cred că în clasa a patra m-am confruntat întâia oară cu ideea de prietenie. Până atunci habar n-aveam că există, dar mai ales ce-o fi aia(?!). Simpla şi banala compunere de atunci: “Cel mai bun prieten” m-a pus serios pe gânduri şi, fiind doar un copil, nu i-am acordat prea mare importanţă. Eram mai mult entuziasmată de computerul în faţa căruia am fost pusă pentru prima dată pentru a scrie mini-compunerea. A fost într-adevăr o performanţă – 5 rânduri banale în care am spus ceva de genul: “E prietena mea cea mai bună pentru că ne înţelegem bine şi în fiecare zi mergem împreună spre şcoală.”

          Fiecare lucru e bun la vremea lui. Dar puţini sunt aceia care mai cred în prietenie. Unii spun că nici nu ar fi existat aşa ceva. Într-o lume gata să apună, cele mai întunecate gânduri devin cele mai puternice arme împotriva sentimentelor. Şi fiindcă viaţa ne tratează ca pe nişte jucării, continuăm să trăim în acelaşi neant distrugător de vise. 

          Prietenie – analogie între stratificarea socială şi cea comportamentală. Ce înţelegem, de fapt prin prieteni? Pun pariu că toate definiţiile din lume, la un loc, n-ar putea explica noţiunea de “prietenie”, oricât de complete ar părea. Fiecare om trebuie să fi avut cel puţin un prieten şi să fi fost la rândul său prietenul cuiva. Toată viaţa căutăm copii ieftine ale personalităţii noastre, în încercarea de a ne identifica complet cu ele. E simplu. Le numim prieteni, dar sunt doar simple persoane care, din obligaţie şi bun simţ acceptă să împărţim cu ele temerile, problemele, bucuriile, minciunile, speranţele, aiurelile. Nici vorbă că le-ar păsa câtuşi de puţin. Continuă să se prefacă interesaţi de toate aceste nimicuri – nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu. Fiecare aleargă în felul lui mereu după ceva…

          Copilăria este perioada în care apar primii prieteni. Dacă nici la vârste fragede nu putem lega o prietenie adevărată, şansele sunt minime ca acest lucru să se petreacă mai târziu. Mai târziu începe “viaţa reală”, unde simplele activităţi ca: mersul la şcoală, jocurile sau un somn bun, vor fi înlocuite cu imaginea perfectă a adultului capabil de a-şi controla singur destinul.

          Încrederea, reciprocitatea, sprijinul, confidenţialitatea şi sinceritatea nu mai sunt astăzi elemente definitorii ale prieteniei. Chiar mi-a trăsnit prin minte ideea de a folosi DEX-ul. Şi asta am şi făcut. Trebuie să recunosc că ce am găsit m-a amuzat un pic: PRIETENIE – Sentiment, de obicei durabil, propriu relaţiilor dintre prieteni. Sintagma “de obicei durabil” prefer să nu o comentez.

          Sunt momente în care greutăţile şi problemele zilnice ne pun la încercare capacitatea de a le face faţă. În acele momente avem nevoie de un umăr pe care să plângem. Unii dintre noi, mai norocoşi, au mai mult de un prieten căruia să-i spună tot ce apasă greu pe suflet. Alţii, mai ghinionişti din fire, preferă să nu împartă cu nimeni problemele lor. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu au pe nimeni care să-i asculte. Dar Voi, cei care mai aveţi prieteni, nu îi alungaţi din suflet, nu îi uitaţi. Iubiţi-i pentru ce sunt, şi nu pentru ce aţi vrea să fie. Iar cei care cred că au pierdut un prieten, să se mai uite o dată înapoi. Învăţaţi să iertaţi, căci altfel s-ar putea să fie prea tarziu.

          Acest articol a fost scris în speranţa că încă mai există prieteni adevăraţi. Este pentru cei care au avut nevoie de un sprijin. Pentru cei ce îl au, dar şi pentru cei ce încă îl aşteaptă. Pentru cei fericiţi şi trişti deopotrivă; bogaţi şi săraci; învingători şi învinşi. Dar mai ales pentru prieteni…

 Notă: “Când azi Diavolul dictează cum să-ţi trăieşti viaţa, tu zâmbeşte-i ironic mâine, spunându-i că eşti propriul tău stăpân.”

Optimism sau/şi Pesimism - Secretele unei vieţi armonioase

          Senatori cu vile luxoase, maşini scumpe şi oameni de rând care trăiesc de azi pe mâine; Doamne cu kilograme de aur şi mame cu zeci de copii; prieteni care se cumpără cu bani şi copii săraci, dar cu viitor promiţător; taţi complexaţi de muncă şi tineri care mor de foame; rău şi bine; viteză; zgomot; libertate; democraţie; dar trăim totuşi în secolul restricţiilor (cel puţin în România).
          Ce înseamnă Fericirea? Mai ştim?(!) Văzută ca pe ceva impus, viaţa a devenit azi un lucru nesemnificativ, condiţionat şi totodată eclipsat de priorităţi ca banii, alcoolul, drogurile, sexul. Cu toţii ne dorim o viaţă ca în filme, simplă, dar cu mari satisfacţii; şi cel mai important: Fericirea – un ingredient ce nu ar trebui să lipsească.
          Viaţa înseamnă echilibru. Consider că de o viaţă echilibrată se bucură acela care are un amestec de Bine şi de Rău. Asta înseamnă un om puternic. Se spune că oamenii se împart în mai multe categorii. Eu o prefer pe cea cu optimiştii şi pesimiştii. Nu există numai lucruri bune sau numai lucruri rele. Există câte puţin din fiecare. Ei bine, puţinul ăla depinde de viziunea individului. Nu poţi trăi mereu cu gândul că totul în jurul tău e roz sau că pe strada ta nu va răsări niciodată soarele.
          Echilibrul, pentru mine, înseamnă să vezi în orice lucru, atât Bine, cât şi Rău. Echilibru înseamnă egalitate. Cât trăieşti, judecă cu mintea, dar când e momentul de a lua unele decizii, foloseşte-te atât de minte cât şi de inimă. În mod egal! Ţine minte că tabloul vieţii este alb-negru, de tine depinde să aduci culoare. Nu este mai alb pentru unii şi nici mai negru pentru alţii. Pentru toţi e la fel. Ori alb cu dungi negre, ori negru cu dungi albe.
          Să vă dau un exemplu. Eu nu prea mă descurc aşa de bine ca alţii, în ceea ce priveşte jonglatul cu_cuvinte (cum spuneam, scuzaţi cacofonia).Am făcut o gafă zilele trecute, încercând să fac un compliment unei prietene. Trebuie să vă spun că mesajul suna oarecum negativ. I-am spus că, “chiar dacă nu pare, gândeşti!”. A început să râdă. Apoi i-am explicat cum stă treaba cu “pozitiv” şi “negativ”. Mesajul meu conţinea şi ceva pozitiv, bun (rămâne la parerea voastră dacă şi comic). Cel puţin asta e viziunea mea. Nici direct nu puteam să-i spun: “Măi, tu chiar eşti deşteaptă şi ai idei bune!”. Păi unde mai era echilibrul? Şi, în plus, asta e sarea şi piperul.
          Nu-i lăsa pe cei din jurul tău într-o lumină prea puternică, dar nici într-un con de umbră. Încearcă să mediezi părţile bune şi cele rele, adu-le la egalitate. Restul vine de la sine.Ţi-a fost dată o viaţă cu un scop. Nu căuta toată viaţa scopul, că poate crezi că scopul tău e să cauţi scopuri. Lasă viaţa să curgă, dar nu să treacă pe lângă tine. Cel mai bine ar fi să găseşti tu singur(ă) culorile care se potrivesc tabloului tău.
Armonie – Egalitate. Aşa că ce mai stai? Du-te şi “pictează” ceva!

Cu respect, Evil!