Incotro...?


          “Îmi amintesc vag chipul camaradului pierdut în urmă cu cinci ani. A venit momentul să mă întreb cum e posibil ca totul să se schimbe dintr-o dată şi cum, dintr-un copil inocent, nu am rămas acum decât o marionetă. Mă simt singur. În oglindă nu îndrăznesc să mă privesc; am acea teamă stupidă de a mă confrunta cu mine însumi, de a redeveni ceea ce fusesem odată…Să zâmbesc? Nicicum! Pactul făcut se resimte ca un virus în întreaga mea fire. Nu zâmbesc, nu râd. Nu (mai) ştiu ce înseamnă Fericirea. Demult, scriam despre ea, despre cum o împărtăşesc oamenii, despre cum mă schimbase. Singurele mele alinări sunt gândurile. Am o grămadă, vin cu sutele şi cum vin, cum le înşir pe hârtie.”


          Făcea un lucru deosebit, mai ales că nimeni nu îndrăznea să scrie despre orice altceva în afară de Zabolus. Oamenii se simţeau fericiţi numai pentru că Zabolus le oferea, în schimbul sufletelor, tot ce îşi dorea fiecare. Majoritatea îşi doreau bani şi putere. E lesne de înţeles că alte avuţii decât cele materiale nu-şi puteau dori. Pe cine să hrănească cu ele, dacă erau doar strigoi ce bântuie, goi pe dinăuntru? 
          Zabolus era pretutindeni. Era apă, aer, foc, pământ. Doar câţiva mai erau care nu făcuseră pactul, însă până la urmă şi ei au căzut pradă lăcomiei. Nici el nu avea cum să scape de Zabolus; ştia sigur asta, dar nu-i păsa câtuşi de puţin. Avea atâtea de făcut…, o grămadă de locuri de vizitat, cărţi de citit, versuri de scris, gânduri de împărtăşit. Îi plăcea să se considere superior celorlalţi care şi-au vândut sufletul pentru bogăţii, pentru că, deşi la început avea o slăbiciune pentru bani, după ce şi-a găsit un camarad cu care să cutreiere lumea, a înţeles că există lucruri mult mai importante decât banii. A cunoscut-o şi pe Ea, dar nu s-a putut numi Iubire. Ca şi restul, era o marionetă însetată de bogăţii, care s-a jucat vreme de trei ani cu sentimentele lui. A mai cunoscut şi altele, dar niciuna nu a fost ca Ea. O iubise cel mai mult, dar tot ce simţea pentru ea s-a transformat în praf. Îşi spunea în sine: “Nu (mai) există oameni care să iubească, ci doar bestii în călduri.”
          Cărţile sale, în general inspirate din realitate, n-au fost cumpărate de nimeni. El era singurul care le citea. Când nu scria, – citea şi când nu citea, - privea de la fereastră oamenii care treceau. Exista întotdeauna o întrebare ce nu-şi găsea răspunsul printre paginile scrise şi care îl frământa neîncetat. Cum, şi mai ales de ce au trecut toţi sub stăpânirea lui Zabolus? Zilnic i se citea acea tristeţe îndoielnică în ochi, dar numai când era singur. Plimbările lungi alături de camaradul său se faceau numai într-o veselie, îşi spuneau atâtea şi nimeni n-ar fi crezut că şi ei doi fac parte din aceeaşi lume moartă creată de Zabolus. Prietenia era singura virtute de care Zabolus se temea şi era incapabil să le fure sufletele. Impropriu spus “să fure”, căci schimbul se făcea cu acordul ambelor părţi. Era uimitor cum curajul celor doi camarazi şi nepăsarea lor faţă de bogăţii îl faceau pe Zabolus să pară atât de slab în faţa unor simpli muritori! Ochii i se înroşeau şi mai tare, cu cât credea că este şi mai mult sfidat.
           Până într-o noapte, când s-a decis să obţină puterea supremă. Viclenia şi minciuna nu-şi mai aveau locul în planul său, aşa cum se întâmpla de obicei. Ştia că amândoi la un loc sunt de neînvins, dar separat ar fi fost mult mai uşor să îi înfrângă. Aşa că în acea noapte Zabolus îşi urzi planul şi luă chip de om. Afară era frig şi ploua neîncetat de două ore. Cei doi prieteni se întorceau după o plimbare lungă, în care îşi povestiseră ultimele noutăţi. Ceaţa deasă i-a împiedicat să vadă farurile maşinii care se îndrepta cu mare viteză spre ei.


          “Nu-mi amintesc din acea noapte de coşmar decât că, vrând să traversăm Strada Page, eu nu am văzut maşina care venea. El da. M-a împins repede şi am simţit atunci cum încheietura mâinii mi s-a răsucit brusc, în urma căzăturii. Durerea era insuportabilă. Când m-am întors spre el, zăcea într-o baltă de sânge, cu capul spart de bordură şi cu mâna întinsă spre mine. Tremura din toate părţile şi avea lacrimi în ochi. A încercat să-mi spună ceva, dar eu am insistat să nu vorbească. Privirea lui a rămas adânc întipărită în mintea mea. Câteodată, când închid ochii, parcă îl văd. I-am spus că totul o să fie bine, că încă avem atâtea de făcut. Dar el continua să întindă mâna spre mine şi să mă privească fix. Ultimele lui cuvinte au fost: "El a făcut asta…Adio, prietene! Îmi pare rău…""


          Nu-i venea să creadă ce se întâmplase. S-a rugat în noaptea aceea. S-a rugat mult, din toată inima, pentru amicul său, deşi pentru el Dumnezeu nu mai era de mult timp o poartă de scapare. Ca un copil s-a rugat, cu mâinile împreunate şi ochii închişi din care curgeau lacrimi fierbinţi. Dar degeaba. Murise deja. S-a ridicat şi a ţipat tare, cât să-l audă orice vietate aflată în zonă: "De ce ai făcut asta, ticălosule??! De ce??" Atunci Zabolus apăru ca din umbră, privind cu îndârjire dezastrul pe care-l provocase. Era mândru. Ştia că mai e doar un pic până să devină atotputernic. Ştia şi că învinsese fărâma de credinţă pe care o mai avea omul în suflet. Acum era “curat”. Îl voia cu orice preţ.
          Ani la rând a trăit cu durerea în suflet. Se schimbase prea mult, atât de mult încât era de nerecunoscut. Semăna cu ei, cu cei pe care setea de bogăţie îi antrenase într-un fel de joc al sorţii, din care nu mai puteau ieşi. Îi era scârbă de viaţa lui. Şi printre marionetele care nu mai sperau, ci erau sigure că au găsit secretele supreme, nu se mai diferenţia decât prin suflet. I se schimbase şi înfăţişarea fizică. Tristeţea devenise un chirurg prost, ce îşi testează ironic bisturiul pe chipul său. Părea cu mult mai bătrân decât în realitate. Iar ochii…nu i-am văzut niciodată de aproape. Ezita să mai privească pe oricine. Ţinea tot timpul privirea în jos şi ştia că sfârşitul e singura cale prin care i-ar fi pus capăt cumplitei suferinţe. Dar sfârşitul nu ţinea cu el. L-am zărit odată de la fereastră, cum căuta înnebunit o funie, dar Zabolus dictează din umbră soarta sa şi nu putea să lase un asemenea trofeu Morţii. Strânsese atâta ură în suflet…Trăia cu gândul că, până la urmă tuturor le vine rândul, dar obosise să mai creadă asta. A decis să renunţe. Fără îngerul său, n-a mai putut lupta singur împotriva demonilor. Aştepta cu fruntea sus să cadă cortina.
          "Îl vrei?? Ia-l, nemernicule! Oricum nu mă mai poate ajuta acum." Încheiase pactul. Îşi vânduse sufletul Diavolului. A încetat să mai scrie. Acum nu-l mai văd decât cu un carneţel mizerabil, la colţul străzii, zdrenţăros. Schiţează nişte mâzgălituri numai de el înţelese. Privirea lui e goală. Stă chiar minute întregi nemişcat, uitându-se pierdut în jur. Dacă l-ai cunoaşte, ai ştii că prin faţa ochilor săi se plimbă toate imaginile care i-au marcat viaţa. Ai ştii, poate, că nu a fost aşa dintotdeauna. A pierdut ce mai avea şi a crezut că e în zadar să continue altfel.
          Îi mai citesc şi astăzi jurnalul când simt că totul se dărâmă în jurul meu. Am învăţat multe de la el. Am învăţat să preţuiesc pe cine am langă mine acum, căci dacă dispare mâine, o să văd ce mult înseamnă. Ştiu că un suflet mic nu poate schimba lumea asta mare, dar dacă şi tu citeşti asta, poate vei face ceva pentru tine. Nu e târziu să te schimbi, nu e târziu niciodată…

“Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică.” (Emil Cioran)

5 comentarii:

anonim spunea...

too sf...

Dan spunea...

ma fut in chirila. Are 25 de ani si e filozof. si ombladon e filozof. Citez :
"De dragu’ diversitatii,
Citeste-o carte!"

Evil spunea...

ok, am inteles, nu e nevoie sa lasi acelasi comentariu de 3 ori. dar ce treaba are chirila cu articolul asta?!?!

Evil spunea...

si daca imi dai voie sa te corectez, draga Dan, sa fii filozof nu inseamna sa indemni pe cineva sa citeasca o carte... e patetic ce spui. Think about this again...and again! ;)

anonim spunea...

too sf...