I don't believe I'd love somebody just to pass the time...



          Înainte de toate, scriu acest articol la rugămintea unei prietene care mă tot bate la cap să mai aduc în discuţie şi lucrurile bune, nu numai crimele şi întâmplările negative. Eu nu obişnuiesc să scriu despre lucruri siropoase, însă…trebuia s-o facă cineva şi pe-asta. Experienţa este cea mai bună inspiraţie. Ce faci însă când nu ai aşa ceva?...
          Dragostea…are zeci, poate chiar sute de definiţii menite să potolească setea de cunoaştere a neexperimentaţilor, să-i pună pe gânduri pe cei deja cuprinşi de ea şi să aline durerea celor părăsiţi de iubire. Întotdeauna am fost de părere că dragostea nu se poate limita la una sau mai multe fraze. Nu poate fi încadrată în categoria “Lucruri de explicat”. Degeaba au tot încercat marii filozofi, de-a lungul timpului, să răspundă la întrebarea: “Ce este dragostea?”, n-au reuşit decât să aşeze cuvintele în propoziţii, să le răstălmăcească – doar, doar vor putea găsi o definiţie completă. Dragostea nu se descrie. Se simte. Sau se simţea, odată…
          Cum rezolvăm problema cu dragostea, azi? Încerc pe tot posibilul să adopt o atitudine optimistă în timp ce înşir aceste cuvinte. Oricât aş încerca, nu reuşesc. În zilele noastre, dragostea s-a dus de râpă, împreună cu alte sentimente nobile ce încolţeau în inimile tuturor, într-un trecut nu foarte îndepărtat. Lumea s-a schimbat prea mult. Sunt de părere că nu mai există dragoste ci, cum spune Bitză, doar senzaţie de ataşare, asociată unor bestii în călduri (nu-i pot numi oameni). Lumea asta a fost invadată de cocalari şi piţipoance. Mai nou, vechea reţetă (flori, bileţele, timiditate) a fost înlocuită cu “Ce faci pisy?”, după care tipa respectivă ajunge imediat “femeia boss-ului” (cu puţin noroc, dacă îi mai arată şi băiatu’ portofelul, următoarea cea mai apropiată locaţie de întâlnire va fi în pat). Ce baftă, aţi zice voi! Asta nu e dragoste…
          Ce s-a întâmplat cu romantismul? Foarte rar mai văd un băiat care ştie ce înseamnă romantism (în niciun caz maşină scumpă, cadouri şi haine de firmă). Am dezbătut problema asta în amănunt cu bunul meu prieten, R. şi chestia e că am ajuns la concluzii diferite. De ce nu mai există romantici – pentru că trăim într-o stare foarte avansată de confuzie. Mintea joacă feste. Inima, mai puţin. Ce vreau să spun e că nu mai există acea pasiune a iubirii, despre care toţi auzim în cărţi şi în filme. Şi la fel de mulţi încă visăm la o iubire ca-n poveşti. Cu toate ingredientele: ieşiri pe ascuns, răbdarea pe care n-o ai până îl/o vezi din nou, nebunia primului sărut, zâmbetul lui/ei, afecţiunea necondiţionată, “Te iubesc!”-ul sincer (care deja a devenit clişeu, majoritatea îl spun în ziua de azi mai des şi mai uşor decât “Mi-e foame” sau “Mi-e somn”), obiceiul copilăresc de a trimite bileţele de dragoste, veşnicii fluturei în stomac (aşa-mi place mie să-i numesc), atingeri care-ţi fac “pielea de găină” şi inima să bată atât de puternic, trandafiri roşii (ai grijă să nu-i oferi în faţa prietenilor, s-ar putea să te alegi cu răutăţi spuse pe tema asta), plimbări ţinându-vă de mână, priviri călduroase. Băieţii sunt mai puţin doritori de toate aceste lucruri, însă fetele… 
           R. spunea că toate chestiile romantice pe care ar trebui să le facă un băiat sunt atenuate de spiritul de turmă. Că un băiat evită să fie sensibil cu iubita lui de teamă că cei din anturaj îl vor lua în râs sau îl vor da afară din grupul lor. I-am spus că nu-l cred, doar pentru că nu am mai întâlnit de multă vreme pe cineva sensibil şi asta mă convinge că nu mai există aşa ceva. Sensibilitatea e o calitate de apreciat. Dacă voi, băieţi, aţi ţine cont măcar pe sfert de toate astea, atunci cred că aţi răspunde cu succes la întrebarea lui Mel Gibson (“Ce-şi doresc femeile?”).
          Da, cere multă răbdare şi bătaie de cap, dar dacă într-adevăr iubeşti pe cineva, încerci din tot sufletul să îl/o faci fericit/-ă. Unii dintre voi veţi spune că noi, fetele, avem mult prea multe pretenţii. Şi, mă rog, de ce n-am avea?? De ce să nu visăm la o iubire ca în filme? Oamenii sunt făcuţi pentru iubire. Oamenii vor să afle dragostea. Cred că e foarte greu să găseşti pe cineva, când la tot pasul eşti invadat/-ă de cocalari şi piţipoance. Tocmai de asta speri să găseşti iubirea, încă mai ai o fărâmă de speranţă care-ţi spune că undeva acolo, e cineva şi pentru tine. Simplitatea este încă un lucru desprins din filme. E cam greu să găseşti o persoană sensibilă, sinceră, frumoasă, sexy, devotată, să iubească animalele şi copiii, să te înţeleagă în orice situaţie….etc. Adică perfecţiunea. Poate fiindcă lumea a luat-o razna rău de tot, fiecare caută şi SPERĂ să găsească persoana perfectă.
          Dacă ce am zis mai sus arată că am o mentalitate demodată, aşa o fi! Sau poate că m-am săturat de aşa-zisele cupluri de îndrăgostiţi ce se salută cu “Bună, păpuşă!” şi “Ce bun eşti de la spate!” şi îşi iau limbile în gură pe la orice colţ de stradă. Asta numai iubire nu e! Şi ideea de a ieşi cu cineva doar pentru că te simţi singur/-ă e de-a dreptul stupidă. Mă gândeam să folosesc replica “Ia-ţi un câine!”, dar în cazul ăsta, “Ia-ţi o păpuşă gonflabilă!” Cum să stai cu cineva doar pentru că toţi amicii tăi au iubite, şi tu nu?! Asta chiar nu înţeleg, îmi pare rău.
          Dar dacă iubeşti, iubeşte sincer. Fă-ţi curaj şi spune-i ce simţi pentru el/ea. Dacă nu e o cauză pierdută, va aprecia asta. Nu uita că iubirea vine din adâncul inimii. Nu o căuta în citate sau în filme, nu vei afla ce înseamnă decât simţind iubirea. Şi mai interesant e că nu ai idee când, unde, sau cum te-a lovit. E simplu… Iubeşte!
          Orice Romeo are Julieta lui :)

Că aşa vreau Eu!



Partea mea Întunecată vă adresează cele ce urmează:

          Cel mai dificil lucru, înainte de a scrie pe blog, e să deschizi Word. Adică începutul. E cel mai important cum începi. De exemplu, nu poţi începe într-o manieră plictisitoare (aşa cum fac eu acum). Mai bine bagă un citat, apucă-te să-l rumegi, să despici firu’-n şase. Dar mai ales, dă-te mare că ştii ce a vrut să spună tipul care l-a născocit. Arată că-l înţelegi, în felul ăsta lumea o să te creadă şi pe tine filozof. Sau mai poţi începe printr-un clip funny, ciudat…şi să-l comentezi. Merge şi o melodie. Neapărat să nu depăşeşti 5 (hai, 6) fraze, că deja-l ia somnul pe cititor. Dacă eşti şi pe lângă subiect, te-ai scos…de tot din peisaj. Nu poţi scrie despre costume de baie, în ianuarie :| (Wtf?!) Foloseşte sintagme care să atragă. Evit-o pe cea mai des folosită – "p**a mea!" (da, ştiu, îmi cer scuze vouă, cei care mă citiţi, că am scris asta). Nu, Radu, prietene, nu e nicio aluzie! :) “Consumul excesiv de "p**a mea!" dăunează!" Nu ştiu cui, probabil ăstora mai sensibili. Neah, să nu le băgăm pe fete în categoria asta, unele dintre ele înjură chiar mai bine decât băieţii. 
          Cei care o folosesc au o părere greşită despre sintagma "p**a mea!". Vă spun şi de ce. Cred că impresionează! Această sforţare evazivă de a face cunoscută cantitatea de testosteron avută de fiecare blogger în parte NU e menită să vă facă mai duri! Şi nici nu contestă uşoara înclinaţie gay pe care unii dintre voi încercaţi să o ascundeţi. E doar aşa…o dovadă de frustrare. Nu impresionează cu nimic. Dacă puneţi "p**a mea!" în locul unui cuvânt uitat, n-are nimic, să zicem. Merge de vreo 2 ori. Dar nu să orbiteze ochii mei în timp ce-ţi citesc articolul presărat cu zeci de "p**a mea!". Dacă o foloseşti prea mult, înseamnă că stai prost cu memoria, frate! Sau cu vocabularul. Sau cu altceva. Nu ai nimic interesant de zis, nu zi! Te rog eu mult, blogger-ule, mai bine bagă-te la un CS în reţea sau dă-te mare hacker respectat pe forumuri (aşa ca Bahoy), decât să încarci blogosfera degeaba cu minunata şi prea-des-folosita "p**a mea!"!

          O regulă importantă, poate chiar cea mai importantă regulă (!) de care nimeni nu prea ţine cont: NU BĂGA CHESTII PERSONALE! Eu răsfoiesc zilnic blogosfera, şi pot spune că m-am saturat până peste cap de povestioare stupide, penibile, copilăroase, despre cum vă petreceţi voi timpul. Pfooaiii, exemplele sunt fără număăr! Că te trezeşti tu la 9; îţi duci boracu' la grădiniţă; faci duş; oops cazi pe scări; uiţi să plăteşti chiria, factura la mobil; ţi-a murit mâţa; ai spart enşpe mii de euro cu prietenii în club; ţi-ai luat sutien roşu şi prăjiturele pe timp de criză,din mall; te-ai băgat în nu-ştiu-ce asociaţie de binefacere; te-ai angajat; pleci la mare……………..ETC. Nu ne interesează! Exact. Ne doare în 14 de viaţa ta personală! Când o să înveţi şi tu, măi blogger-ule, că viaţa ta personală nu interesează pe absolut nimeni?? Aaa, te rog…nu mă lua cu “Da, dar eu scriu pe blog numai pentru cei apropiaţi”. Nu ţine. E tâmpită scuza. Ok, scuză-mă, m-a luat valul. 
          Ia-o mai uşor, blogger-ule! Pe bune, nu ne mai povesti despre tine. Încearcă şi tu să tratezi subiecte cotidiene, exprimă-ţi unica şi propria opinie, că de asta te citesc – să aflu ce părere ai, ce ascunde neuronul tău… Şi te mai rog ceva. Nu copia, măi omule, de la alţii! Sau măcar dacă o faci, precizează sursa!! Nu e vina lor că sunt mai buni ca tine, că au idei mai evoluate, concepţii mai interesante şi…de ce să îi furi? Dacă vezi că iese nimic în urma procesului de stoarcere a minţii, nu posta! Aşteaptă până se strâng cuvintele acolo, în al tău mic căpşor şi apoi pune-le frumos într-un articol care să nu dezamăgească. Să merite! Ţi-e teamă că “fanii” nu te vor mai citi? Că o să-ţi scadă numărul de vizualizări şi traficul cu X procente? Atunci îţi spun sincer: las-o baltă, dacă pentru asta ţi-ai făcut blog! Du-te la cules de căpşuni în Spania! Ştiu că unii dintre voi sunteţi pur şi simplu prea competitivi şi doriţi cu orice preţ să ajungeţi în top. Dar nu asta contează, măi fraţilor! Lăsaţi toate chestiile materiale, scrieţi pentru restul, dar mai ales pentru voi! Haideţi să nu facem un jurnal din blogosferă, în care fiecare are pagina sa!
          Acum, ăştia celebri… Tot mai multe vedete şi-au făcut blog. Bun, nu zic că asta strică. Dimpotrivă, fanii se bucură că pot afla noutăţi şi lucruri personale despre cei pe care-i admiră. (Simona Senzual nu se pune, fatăăă!) Am răsfoit şi eu blogurile câtorva vedete din România, pe ale celor mai consacrate. Cabral, Bendeac, Badea…etc. Dar cel mai bun îl consider tot pe Tudor Chirilă. Cuvintele lui te atrag, ideile-i sunt infinite. Cam atât, să nu se creadă că fac publicitate.
          Sunt mulţi bloggeri, păcat că, poate unii dintre ei – chiar buni – nu au fost descoperiţi. Dar nu are importanţă. Continuaţi să scrieţi. Ştiţi că o faceţi numai pentru voi :) În articolul ăsta am fost cam dură. Poate chiar am întrecut măsura, n-a fost tot latura aia specifică mie. Puţin îmi pasă! Nu-ţi place articolul, nu-ţi da cu părerea. Dacă tu crezi că ţi-ai pierdut 5 minute din viaţă citindu-l, n-ai decât să plângi. Fii sigur că o să mi se rupă…inima. 

          Mai ales voi, oh, preamăriţi Anonimi! Puteţi să mă scutiţi cu subtilitatea voastră zadarnică. În afara faptului că eu, ca blogger, îmi petrec cel puţin 2 ore din plictisitoarea mea viaţă scriind un articol (bun, zic eu) şi cum îl postez, pac! mă izbeşte un comentariu de-a dreptul Unic (“e groaznic!”), numai pentru că minţile voastre neevoluate încă nu au înţeles că happy-end-urile limitează imaginaţia cititorului, sau poate aveţi o opinie contradictorie, vă spun direct: nu dau doi bani pe aprecierile voastre! Fă tu asta în locul meu, vezi cum e, apoi gândeşte-te de 3 ori înainte să mă critici. Pesimismul meu nu se va opri că preferaţi voi numai povestioare şi filme cu happy-end. Şi nici gândirea nu mi-o schimb, pentru că ai tu, Cititorule, pofta să citeşti ceva vesel. Du-te la circ, acolo e veselia!

Partea mea Luminoasă nu intenţionează şi nici nu va încerca să-şi ceară scuze pentru ce a spus Partea Întunecată. Momentan se află sub anestezie. Probabil o va anunţa cineva şi pe ea când să-şi revină. Dar în mod sigur nici atunci nu-i va părea rău.

 
Pace vouă, Prieteni!