Azi nu te regăseşti în ce erai odată,
Imaginea de-atunci îţi pare mult schimbată,
Nu poţi să scapi de rău, dar poţi spera la bine,
A-mbătrânit şi Timpul odată cu tine…
Prieten vechi de-al tău, ar vrea să plece poate,
Destul de istovit să vindece pe toate.
Ciocnind cu Timpul în pahare de cristal,
Vorbiţi de-acele amintiri uitate în jurnal
De binele şi răul săvârşit de amândoi
Vă amăgeşte regretul dintr-o zi de joi.
Tu – enigmatic, jovial, din fire rece,
El – călător prin lume, ce uită să mai plece.
Cum picură tristeţe în vinul sângeriu
Îţi picură amar şi-n sufletul pustiu.
Deplângi anost momentul când va pleca departe,
Când ştii că cel mai mult ţi-e frică de singurătate.
Ai vrea să vină Moartea să-ţi ţină de urât,
Să-ţi poarte gândul sobru către Necunoscut.
Dar Moartea nu-i salvare, ci aspra ta sentinţă,
Nu poate vindeca, aşa cum crezi de cuviinţă.
Ucis de singurătate, degeaba o aştepţi,
Căci Moartea n-o să vină, ea ţine cu cei drepţi.
“Continuă să speri!”, un înger ţi-a şoptit,
Trecutul e gravat în piatră, iar viitorul în nisip.
E timp şi de regrete, e timp şi de minciuni,
E timp de bunătate, de iertare, de minuni.
E trist să uiţi de tine, dar e mai trist să uiţi
Că ai timp pentru toate, şi inimă s-asculţi.
Nu ai motiv să plângi, căci mereu aţi fost doi:
Doar tu şi vinul roşu, în ziua ta de joi.
Şi de te-ntreabă cineva de ziua dinainte,
Prefă-te că eşti fericit şi spune:
“E doar o zi de care nu-mi aduc aminte…”