Made In The Dark

Cum ar fi dacă o pastilă te-ar ajuta să îţi foloseşti 100% din creier? Să devii peste noapte un geniu şi să câştigi mai mult decât ai visat? Dar când lumea devine a ta, toţi ceilalţi vor o parte. Iar efectele secundare încep să se arate. Merită riscul? Tu ce-ai face?

"Mediocru. Limitat. Inferior. Ai putea crede vreodată că exact aşa am fost şi eu? Deşi acum par tipul de persoană pe care nici cerşetorul de la colţul străzii nu ar da doi bani, a existat o perioadă când chiar şi Dumnezeu era gelos pe succesul meu.

Povestea mea începe în urmă cu 11 ani. Eram un simplu angajat la o fabrică de conserve . Necăsătorit, fără copii, fără prieteni. Treaba era destul de simplă: zilnic trebuia să am grijă să mănânc, să nu întârzii la slujbă şi să dorm. Pot spune că duceam o viaţă cât se poate de normală. Bineînţeles, cred că asta depinde de definiţia pe care o dai normalului… Grija cea mai mare era să nu îl deranjez cu ceva pe superiorul meu, un grăsan trecut de 50 de ani ale cărui atribuţii eram obligat să i le preiau în fiecare zi. Pe de altă parte, ceea ce mă facea fericit erau momentele în care nu găseam mai mult de 5 oameni stând în faţa mea la coadă, pentru a prinde reducerea de 5% de la McDonald’s, şi pictura. Îmi plăcea să pictez în puţinul timp liber rămas, asta fiind singura preocupare la care eram … bunicel.

Nici pe plan sentimental nu o duceam prea bine. Fără părinţi care să mă susţină, sau prieteni cu care să ies vineri seara la o bere în barul de la parter. Ultima iubită m-a părăsit din cauză că, spunea ea, sunt “plictisitor, văicărit şi fără viitor”. Cred că am avut în total vreo 5 iubite, toate repetând acelaşi lucru. Mi-era imposibil să le dezaprob. Căci personalitatea mea ducea lipsă de calităţi; eram doar un singuratic, întotdeauna aflat în urma celorlalţi.

Îţi mărturisesc, urăsc la culme să mă descriu. Însă, dacă nu şi-aş spune cum arăta viaţa mea înainte de marea lovitură, n-ai mai putea realiza grandoarea şi excepţionalul de mai târziu.

Încă din copilărie m-am simţit inferior lumii întregi. Eu nu aveam voie, nu eram în stare, nu aveam curaj sau eram învăţat că nu pot să fac nimic. Poţi să-mi spui oricum: frustrat, jalnic, laş sau pur şi simplu modest. Cea mai mare problemă a mea erau deciziile care trebuiau luate. La asta nu m-am priceput niciodată, pentru că mi-era teamă de consecinţe sau pentru că existau alţii care să aleagă în locul meu. În fiecare zi, viaţa ne oferă o multitudine de decizii pe care suntem obligaţi să le luăm, indiferent dacă asta împarte totul în “ce avem” şi “ce am fi putut avea”. Cam în aceeaşi situaţie eram şi eu…

Totul până într-o banală zi de joi, când am fost concediat. Cauza? Stupidă şi neinteresantă. Ca orice individ ce se simte învins în lupta cu destinul, am intrat în primul bar ivit în cale, cu gândul de a-mi îneca frustrarea în aburii alcoolului. După câteva pahare, observ la masa de alături un tip care mă urmărise încă de când am intrat. Se apropie şi, împiedicându-se, îşi varsă băutura pe haina mea. În primele secunde, ameţit cum eram, am vrut să îl iau la bătaie; dar s-a scuzat imediat şi s-a revanşat pentru stângăcia sa, făcându-mi cinste cu un pahar.

“ – Lasă-mă să ghicesc… ai fost concediat.”, mi-a spus. “Toate îţi par acum de necontrolat. Lumea ta se prăbuşeşte şi simţi că n-ai nicio putere în a împiedica asta. Am dreptate?” Şi încă ce dreptate avea! Dacă n-aş fi luat în seamă costumul cel scump de pe el, aş fi jurat că nu e altceva decât un nebun al străzii, iscusit în ale escrocheriei. Nu i-am răspuns, ci îmi vedeam liniştit de băutura mea. Atunci mi-a adresat întrebarea pe care, să recunoaştem, oricine o aşteaptă. Chiar şi tu, prietene… “Ce ar fi dacă viaţa ta s-ar schimba chiar acum şi ai deveni ce ţi-ai dorit dintotdeauna?” Mi-am dat seama că nu vorbea deloc serios, aşa că mi-am permis să-l ironizez şi eu. “- Ce, eşti un soi de magician?” Fără să mai spună altceva, scoate din buzunar o cutiuţă, o pune pe masă şi pleacă. Probabil n-aş fi observat-o dacă nu era şi ceasul său strălucitor alături. Eram destul de ameţit, recunosc, însă gestul acelui individ mă făcuse şi mai confuz. Mă crezuse un fel de cerşetor, de asta a ales să-mi “ofere” ceasul? Şi cutia ce mai însemna? Trebuia să lămuresc problema, să aflu mai multe despre situaţia ciudată în care mă aflam, însă până să mă dezmeticesc, părăsise deja localul. Am mers acasă şi abia în dimineaţa următoare m-am ridicat din pat.

A doua zi părea cât se poate de nefericită. Pe lângă o cumplită durere de cap, un frigider aproape gol şi amintirea unei concedieri nefaste, m-am pomenit la uşa cu Mircea, vecinul de jos şi totodată responsabil cu plata chiriei, urlând ca din gură de şarpe. Cică azi-noapte, beat fiind, am uitat robinetul deschis şi toată apa s-a scurs prin podea, în apartamentul lui. Nu era ceea ce aveam eu nevoie acum. I-am întins câţiva lei, să mă lase în pace şi, trântind uşa, am mormăit furios câteva înjurături…

Când, brusc mi-am amintit de individul din bar. Am început să caut prin buzunarele hainei pentru a găsi ce credeam că mi se cuvine: cutia şi ceasul cel scump. Primul gând a fost să vând ceasul, pentru a face rost de bani. Asta până să văd ce conţinea cutia: o carte de vizită şi o pastilă. Nu era ceva rău să mă apuc de droguri acum, căci am intuit imediat că individul de la bar nu putea fi decât un dealer în căutare de noi “parteneri”. Ce om normal ţi-ar oferi o pastilă … într-un bar … fără ca tu să nu-l consideri traficant de droguri?

M-am uitat apoi pe cartea de vizită. Nu era decât un număr de telefon, iar pe spate – un aforism: “Nu există limite. Oricine e capabil de orice, să ştii, de orice.”Cam profund pentru un traficant de droguri… Am înghiţit repede pastila, fără să mă gândesc la consecinţe. La urma urmei, nu mai aveam ce pierde. Pentru o clipă m-am imaginat ca un drogat din milioanele câte există, fără un scop anume, fără nimic. Aşa de tare m-a speriat acea imagine, încât regretul de a fi înghiţit pastila din cutie a fost dezamăgitor.

10 minute mai târziu, efectele presupusului drog au început să apară. Ameţeam, mâna stângă îmi amorţise şi auzeam sunete foarte puternice în ureche. Brusc, mi-am pierdut cunoştinţa, însă la numai 5 minute mi-am revenit. Dacă ţi-aş descrie cum m-am simţit imediat, sunt sigur că nu ai înţelege. Ca să îţi faci totuşi o părere despre cum a reacţionat corpul meu, e suficient să îţi imaginezi un cumul de stări provocate de un salt cu paraşuta, un duş scoţian şi o partidă bună de sex.

Surprizele nu s-au oprit aici. Prin faţa ochilor am putut vizualiza cum din miile de pagini citite până acum se desprind cuvinte care se aşează apoi sistematic, într-o ordine precisă. Era ca şi cum o întreagă enciclopedie s-ar fi distribuit în fiecare colţ de celulă din creier. Aveam acces la toate cunoştinţele mele, ca într-un computer extrem de bine organizat. Impactul emoţional a fost uriaş. Confuz şi încântat deopotrivă de efectele pastilei, am ieşit să iau o gură de aer, purtând pe buze singura întrebare ce stăruia în mintea mea: ce fel de drog era acesta?

Lumea mi se părea acum extrem de mică. Crezând că efectele pastilei vor trece mai uşor dacă îmi concentrez atenţia pe ceva anume, am intrat într-o librărie. Însă habar nu aveam că ceea ce urma să se întâmple poate exista şi în realitate, nu doar în filmele S.F. Ai văzut vreodată cum citeşte un robot o carte în 5 minute? Dacă da, imaginează-ţi că sunt eu în locul robotului, iar pe lângă o carte mai adaugă încă 47. Exact! Nu înnebunisem, eram chiar mai lucid ca niciodată. Dar să citeşti 48 de cărţi în doar 3 ore, e de-a dreptul straniu şi imposibil de explicat.

Ţi-am descris asta ca fiind prima mea experienţă ciudată de când am înghiţit acea pastilă. Pentru că ce a urmat pare acum prea firesc pentru mine… Surprinzător, în zilele următoare efectele nu au disparut, aşa cum mă aşteptam. Eram chiar sigur că, asemeni unui vis urât, mă voi trezi dimineaţă cu gândul că s-a terminat şi că trebuie să merg mai departe. Dar nu. Au trecut zile întregi în care noua sete de cunoaştere aproape că m-a obligat să citesc, să studiez orice carte îmi pica în mână. De la tainele gastronomiei franţuzeşti, trucuri de magie, partituri muzicale chiar, până la fizica cuantică şi teoria relativităţii a lui Einstein. Totul era fascinant.

Într-o zi, curios şi mândru în acelaşi timp, iau cartea de vizită din cutiuţa uitată de individul din bar şi sun la numărul scris pe ea. Am recunoscut vocea, era a aceluiaşi tip. L-am întrebat ce drog mi-a lăsat atunci. “ - L-ai înghiţit, nu? Bravo, ai procedat foarte bine! Nu este un drog”. “ - Dar atunci ce este?”, l-am întrebat. “ - Tot ce şi-ar putea dori cineva, vreodată. Cum ar fi dacă o pastilă te-ar ajuta să îţi foloseşti 100% din creier? Să devii peste noapte un geniu şi să câştigi mai mult decât ai visat?”. Şi a închis…

Abia atunci am înţeles exact ce se întâmpla cu mine. Pornisem, deci, pe un drum în care singura limită exista doar ca noţiune. Aveam în faţă posibilităţi uriaşe de a deveni cu adevărat puternic, iar adevărata viaţă avea să înceapă imediat. Renăscusem ca pasarea Phoenix din cenuşă şi eram mai mult decât pregătit să îmi iau zborul. Aveam nevoie de bani, pentru început. Şi cu o minte sclipitoare, poţi obţine orice, oricând, oricum.

Am început cu profituri mici. Jocuri de noroc, case de pariuri, piaţa bursei. E uimitor cât de folositoare s-a dovedit a fi matematica aici! Dar nu era suficient pentru mine. Dorinţa de îmbogăţire era mare, iar timpul de reuşită era atât de scurt… Din toate aceste oportunităţi, am reuşit să strâng în doar o lună de zile câteva milioane de euro. Dobândisem o calitate pe care o credeam pierdută de mult: răbdarea. Satisfacţiile au apărut, aşadar, pe parcurs. Mi-am cumpărat o casă mare, la marginea Bucureştiului, din care nu lipseau în nicio noapte petrecerile, femeile şi băutura. Am colindat fiecare colţ de lume. De la gheţarii Groenlandei la deşerturile aride ale Saharei. Viaţa mea era compusă din plăcere şi bogăţii.

Nu aveam faimă. Aşa că am hotărât să candidez la preşedinţie. Aveam atât de mulţi bani, încât nu a fost deloc greu să îmi asigur locul la conducerea ţării. Cunoşti acea senzaţie pe care o ai atunci când te afli pe vârful unui munte? Exact aşa mă simţeam eu, doar că nu aveam deloc rău de înălţime, dacă înţelegi ce vreau să zic. Ce-i drept, e cât se poate de adevărat ce se spune. Acolo sus chiar este o presiune mai ridicată… Tot timpul eram cu un pas înaintea tuturor. Fie că era vorba de oamenii simpli, de rând, ori de escrocii de elită, pe toţi îi aveam la degetul mic. Fiindcă, vezi tu, devenisem atât de priceput într-ale psihologiei, încât anticiparea era principala mea măiestrie. E simplu, ca şi la jocurile de noroc. Acolo te ajută matematica; în foarte puţine cazuri, norocul. Aici, totul pleacă de la creier. Anticipez tot ce urmează să se întâmple pentru că eu, spre deosebire de restul, îmi imaginez o sută de scenarii în loc de unul singur. Am această posibilitate şi, deşi uneori lumea crede că am puteri supranaturale, nu fac altceva decât să analizez opţiunile. Chiar într-un interviu, o reporteră m-a întrebat dacă pot vedea viitorul, pentru că i se păreau ciudat de exacte predicţiile mele pentru piaţa bursei.

În toţi aceşti ani am făcut tot ce se poate face într-o viaţă. Am fost implicat în tot felul de scandaluri, reţele, clanuri, mafie. Mi-era greu să nu profit de avantajele ambelor părţi. Să fii bun, cinstit, corect, era ceva normal, dar să încerci şi contrariul era mai grozav de-atât. Pe parcurs, alături de toate bogăţiile am adăugat un premiu Nobel. Se pare că nu toate sunt atat de relative cum credea tata Einstein, iar ca să-mi dau seama de acest lucru nu mi-a trebuit decât o zi.

Pe toate planurile mă descurcam excelent. Dacă ar exista un superlativ al perfecţiunii, în dreptul lui ar trebui să apară poza mea, în dicţionar. Economie, fizică, literatură, spiritualitate, filosofie … la toate eram as. Vechea întrebare a individului care mi-a schimbat viaţa, “Cum ar fi dacă o pastilă te-ar ajuta să îţi foloseşti 100% din creier?”, se rezuma acum simplu, la “Oare cum n-ar fi??” Orice aveam ca scop, în timp foarte scurt reuşeam să duc la îndeplinire.

Timp de 8 ani am mers pe un drum presărat numai cu succes. La un moment dat începusem să mă plictisesc. N-aş fi crezut ca slăbiciunile şi defectele să-mi lipsească vreodată cum mi-au lipsit atunci. Din lumea dincolo de limite nu am exclus totuşi riscul la care se supunea creierul meu. Şi anume suprasolicitarea. Îl asemănam cu un copil care, cât timp îl hrăneşti şi îi dai ce îţi cere, se comportă exemplar. Zilnic asimilam cunoştinţe noi, fiindu-mi imposibil să nu prevăd ce se va întâmpla atunci când voi cunoaşte absolut tot. Ştiam că potenţialul distructiv din noi e infinit, însă chiar şi cu un creier aflat la capacitate maximă? Eu, noul Dumnezeu, să anticipez sfârşitul dar să nu pot face nimic pentru a-l schimba?

Aşa că într-una din zile, plictisit, mi-am adus aminte de vechea mea pasiune, pictura. Simţeam cum amintiri dintr-o viaţă anterioară parcă, revin şi mă îndeamnă la o altfel de cunoaştere. Era un paradox faptul că în atâţia ani reuşisem să cunosc totul, dar uitasem să mă cunosc pe mine însumi. Întors la vechea mea locuinţă din Piteşti, am trăit un sentiment imposibil de descris în cuvinte. Nu m-a uimit întoarcerea la eul de demult, cât faptul că uitasem să pictez. Veşnic îndrăgostit de pictură, cu atâtea nopţi nedormite în trecutul paşnic, tocmai pentru a picta, iar acum un simplu melancolic incapabil de a mă trezi din patima fără limite a posibilităţilor. Ore întregi m-am chinuit să schiţez ceva în faţa şevaletului. Portretele de odinioară, peisajele, abstractul … nimic nu puteam face ca să le readuc din nou în memoria mea.

Îţi pare incredibil cum un om ca mine, cu tot ce-şi poate dori, se arată dezamăgit pentru că nu mai poate picta? În situaţia mea, n-ai crede acelaşi lucru. Adevărul este că ulterior am suferit de o teribilă depresie. Nici Dumnezeu nu este fericit tot timpul… Deşi am ţinut ascuns secretul meu mai bine de 10 ani, a fost suficient un scurt moment de slăbiciune pentru a alerga la cei mai buni doctori din lume şi a-i implora, efectiv, să mă readucă la viaţa simplă de înainte. Cred că numai un nebun ar fi fost în stare să renunţe la statutul meu. Dar nu era numai pictura, să nu înţelegi greşit. Ştiam că în curând aveam să cedez, culmea, să ajung la o limită. Pare imposibil să atingi limitele în timp ce cauţi să ajungi dincolo de ele.

Tot ce am primit odată cu acea pastilă cerea acum un sacrificiu pe măsură. Doctorii mi-au spus că singura modalitate de a reveni la starea iniţială era să-mi reseteze cumva creierul. Cumva…drastic, prin inducerea stării de comă. Am fost informat de consecinţe, bănuind ceea ce avea să urmeze – pierderea irecuperabilă a memoriei. Progresul material mi se părea acum a fi doar o mască pentru a ascunde regresul interior.

Am avut lumea la picioare; cu toate astea, eram pus să stabilesc o limită între prezent şi viitor. Când ai toată puterea din lume, fii sigur că toţi vor vrea o parte din ea. Şi cum firea umană are la bază egoismul şi lăcomia, mi-a fost destul de greu să iau o decizie şi să dau cu piciorul vieţii fără limite. Câteva zile am stat să mă gândesc dacă să fac sau nu pasul decisiv. Problema este că în acele zile nu am făcut nimic altceva. După cum ştii, eram practic obligat să asimilez cunoştinţe, iar când am încetat să mai fac asta, efectele s-au dovedit a fi dăunătoare. Fizic, mă simţeam extrem de slăbit. Un tremur continuu mă punea în aceeaşi categorie cu orice bolnav de Parkinson, vădit de speranţe de vindecare. Nu puteam dormi cu nopţile, vederea îmi era din ce în ce mai slabă. Pierdusem din greutate şi poate că nu mai aveam nicio şansă dacă nu existau acei doctori să mă salveze.

Am stat în comă 10 zile. Când m-am trezit în a unsprezecea zi, nu se schimbase nimic; dar mă simţeam mult mai bine din punct de vedere fizic. Revenisem la normal fără ca memoria să mi se şteargă. Neprevăzutul nu i-a uimit, însă, deloc pe doctori, care m-au asigurat că în ziua următoare nu îmi voi mai aminti nimic. Era doar un detaliu nesemnificativ faptul că încă nu pierdusem din memorie imediat după trezirea din comă. O anomalie, cum spuneau doctorii, dar care avea să dispară în circa 24 de ore. Totuşi, efectele pastilei dispăruseră complet. Mă simţeam inferior şi simplu, iar asta era cât se poate de minunat! Mai în glumă, mai în serios, asistenta mi-a sugerat că o viaţă ca a mea merită pe deplin să fie împărtăşită şi cunoscută şi altora, în viitorul apropiat. Aşa că, nostalgic cum sunt, am chemat pe cineva care să scrie tot ce îi dictam eu. Aveam la dispoziţie o singură zi pentru a descrie o întreagă viaţă. Mă limita, aşadar, timpul. În prezent nu am nici cea mai vagă idee despre cine am fost, mai ales că le-am spus doctorilor să ascundă acest manuscris.

Ceea ce citeşti acum, prietene, nu este altceva decât povestea vieţii mele, scrisă cât se poate de simplu. Poate că te-ar fascina mai mult dacă ar fi fost scrisă sub efectul pastilei-minune, cu flerul unui mare scriitor şi, de ce nu, exagerată. Eu mă consider norocos şi mulţumit că destinul a făcut ca această consemnare să se păstreze în timp, sub amprenta posibilităţilor finite, şi nu a celor infinite.

Vezi tu, ne poate părăsi norocul, ne pot lăsa puterile, locul nostru poate fi luat de un personaj mai bun şi mai tânăr. Şansele vieţii se pot îndepărta de noi, să ne lase sfâşiaţi şi nenorociţi. Şi atunci, oamenii vor trece pe partea cealaltă a drumului când te vor vedea, sau mai rău, te arată cu degetul, vorbindu-ţi de sus, deplângându-ţi soarta… Astăzi pot fi omul de la colţul străzii sau tipul pe care l-ai călcat din greşeală, în tramvai. Pot fi absolut oricine…

Am înţeles abia acum de ce în acea seară din bar, individul şi-a lăsat şi ceasul lângă cutie. A fost modul său de a-mi transmite că singurul dincolo de limite este Dumnezeu. Când ai aceeaşi viteză cu El, nu observi când trece timpul – singurul care contează cu adevărat. Sunt convins şi sper ca aceste frânturi din vechea mea viaţă să te ajute să înţelegi că fiecare din noi ar trebui să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi extinde limitele. Dar asta nu înseamnă neapărat bogăţie, putere, succes, superioritate. Să crezi că orice lucru se poate înfăptui doar prin încercarea de a-ţi depăşi limitele, asta este adevărata putere.

Eu am înţeles prea târziu că ne cunoaştem numai când ne găsim în faţa propriilor noastre limite. În fond, la finalul acestei istorisiri stă înţelegerea unui capitol de viaţă."

P.S. : Textul este fictiv şi a fost scris în vederea participării la concursul Cinema City (în urma căruia nu s-a desemnat niciun câştigător).

P.P.S. : Mai multe despre filmul Limitless puteţi afla accesând acest link

Vă propun în acest articol un exerciţiu de imaginaţie care se rezumă la două principii ce ne guvernează viaţa. Vorbesc de doi termeni total opuşi, dar care pot avea consecinţe importante atunci când nu se pot distinge unul de celalalt - iubirea şi ura.

Fiecare este liber să îşi guverneze propria existenţă după oricare principiu doreşte. Dar, privind în ansamblu, toate lucrurile după care alegem să ne conducem viaţa se bazează fie pe ură, fie pe iubire. Problema s-a pus în felul următor: discutam acum ceva timp cu un bun prieten despre motivaţia supremă. După o analiză amănunţită, respectivul prieten a ajuns la concluzia că, în viaţă, cea mai puternică motivaţie o reprezintă iubirea. Eu am zis că ura. :)

Dar să revenim la exerciţiul de imaginaţie de care am amintit mai sus. Aşadar, preţ de câteva minute imaginaţi-vă idealul vostru motivat de un singur principiu. Aveţi de ales între ură şi iubire. Lăsaţi deoparte motivările materiale! Imaginaţi-vă doar că cel mai mare vis al vostru se construieşte (sau, de ce nu, s-a construit) motivat doar de un singur principiu din cele două. În mod subiectiv, vei alege iubirea, nu-i aşa? Să-ţi explic şi de ce. Imediat ce te supui acestui exerciţiu, uiţi că este un simplu joc al imaginaţiei şi, inconştient, nu ai putea să-ţi imaginezi vreodată că tot ce ai acum (familie, copii, prieteni) este rezultatul unei motivaţii puternice concentrată pe ură.

Însă nu este vorba despre o ură rea, malefică, răzbunătoare. Să nu crezi că dintr-o ură răzbunătoare ar ieşi vreodată ceva bun... Tot în mod subiectiv, ştii şi crezi în continuare că motivaţia bazată pe iubire este cea mai puternică în cazul tău. În mod obiectiv, lucrurile stau altfel. Chiar dacă nu îţi poţi imagina întreaga viaţă construită după modelul urii, undeva în sufletul tău există o particică stingheră ce recunoaşte că într-o viaţă de om (nu neaparat a ta, acum) ura este o motivaţie mai puternică decât iubirea.

Nu încerc să dramatizez sau să dau lecţii de principiu. Personal, nu agreez deloc o conştiinţă ce îşi are rădăcinile în pura răzbunare, ori în ura pătimaşă, ori în alte principii negative. Pentru mine, ura constructivă se află întotdeauna în cutiuţa cu lucruri pozitive. Cineva motivat de o ură constructivă DAR cu o conştiinţă sănătoasă se va îndrepta numai către drumul cel bun. Nu crezi că acţiunile unui om constrâns de o ură constructivă chiar sunt de neclintit? Atunci să dau şi nişte exemple ideale ipotetice:

~ În copilărie, individul X a fost abandonat/neglijat de către părinţi şi, neavând o alternativă, a fost obligat să trăiască în stradă până la vârsta de 14 ani. Motivele părinţilor de a-l abandona/neglija se deduc din condiţia lor socială: tatăl - alcoolic violent; mama - dependentă de narcotice.

Ajuns la maturitate şi având acum o familie şi o situaţie materială stabilă, individul X hotărăşte să înfiinţeze o asociaţie de binefacere pentru copiii abandonaţi, cu gândul ca pe viitor să nu mai existe şi alţii în situaţia lui.

~ Individul Y, muncitor necalificat la o firmă de construcţii, soţ şi tată, având o situaţie materială precară. Cu mult mai în vârstă decât colegii de serviciu, este luat zilnic peste picior de către aceştia, datorită educaţiei sale. În grupul de prieteni se simte, de asemenea, inferior lor deoarece la cei 42 de ani ai săi, nu a reuşit să absolve decât 10 clase.

Într-o zi, dezgustat de părerile celor din jur şi conştient că pe viitor va putea oferi familiei un trai mai bun, îşi ia inima în dinţi şi decide să urmeze cursurile unei facultăţi. Peste câţiva ani ajunge superior colegilor în funcţie.

~ Într-o seară, individul Z este obligat să privească cum într-o scară de bloc doi tâlhari lovesc şi batjocoresc o tânără - colegă de clasă cu acesta (inferior celor doi din punct de vedere fizic, individul Z alege să nu intervină în apărarea colegei sale, ci să solicite ajutor la 112). Între timp, tâlharii părăsesc locul cu pricina, lăsând-o pe victimă într-o baltă de sânge. Până la sosirea echipajelor de poliţie, tânăra a decedat.

Peste câţiva ani, individul Z alege să lupte împotriva fărădelegilor în meseria de criminalist.

Comparativ, omul a cărei motivaţie se concentrează pe iubire, nu are garanţia că în drumul său va întâlni numai dragoste. Vechea zicală se potriveşte perfect aici: "De la dragoste la ură nu-i decât un singur pas.". Oriunde şi oricând suntem înconjuraţi de ispite, dintre care tentaţia pentru rău este cea mai puternică. De unde se ştie că, pornind cu iubirea ca motivaţie, aceasta nu se va transforma în ură, pe parcurs?

   Creştem cu iubire, dar semănăm ură. Doar pentru că ne complacem într-o stare de bine când vine vorba de propria persoană, asta nu înseamnă că toţi suntem conduşi de iubire. Zilnic suntem puşi în situaţia de a supravieţui şi tot zilnic ne "agăţăm" de diverse motivaţii care nu reprezintă concretul. Câţi dintre voi nu aveţi momente în care iluziile devin cele mai puternice impulsuri în această călătorie nesfârşită?
   Vă mărturisesc, prieteni, că nici eu nu sunt mai presus de un oarece mediocru care, neştiind ce să aleagă dintre iubire şi ură, preferă să ocupe o poziţie strategică în faţa imprevizibilului şi să acorde urii întâietate. Slăbiciune sau teamă de "mai bun" ?

Made In The Dark

Pagini

Imposibil

7UP

Adaptare ~ Limitless

Eterna şi fascinanta Românie

Modele brăţări

Urăsc, iubesc.

Cine-i tipul?

Arhivă

Vizite


Ce părere ai de cetăţeanca?
Băutura e de vină... E din staff-ul Auchan, secţia "Promovarea brandului" Parcă îmi aminteşte de baba semi-violată... Făcea autostopul! WTF?!?

Tu ce alegi ca motivaţie?
	Iubire
	Ură